Cenaclul literar «Noduri si Semne» NODURI ŞI SEMNE Cenaclul literar «Noduri si Semne»
Cenaclul literar «Noduri şi Semne» - «Infinitul este numai un fel de a vorbi.» - [Gauss]
NOUTĂŢI POEZIE PROZĂ ESEU TEATRU UMOR DIVERSE BIBLIOTECĂ
HOME
CREAŢII LITERARE
Autori-Texte-Opinii
Adaugă un text
Modifică/Şterge text
Modifică/Şterge opinie
ÎNREGISTRĂRI
Înscrie-te!
Modifică înscrierea
Şterge înscrierea
Schimbă parola
NOUTĂŢI
Ultimul text plasat
Ultimul autor înscris
Lista textelor
Lista comentariilor
OPINIA TA
Spune-ţi părerea!
NOU! NOU! NOU!
Termeni & Condiţii
Link-uri utile
Vrei un site personal?
CyberPoems
Poeme cibernetice
Soft nominalizat la Concursul Naţional de e-content, mai-2005
[Free download]
SITE-URI PRIETENE
»  Portal de divertisment
»  Anticariat online
»  Poeme cibernetice
»  Meditaţii, meditatori
»  AnteCV - Testare online
»  Management sexual
»  Testare/evaluare offline
»  Pro LOTO 6/49, 5/40
  Vizitatori:  14043283  
  Useri online:   19  
Cenaclul «Spune ceva»

Revista literara BOEMA

Filme si aplicatii multimedia educationale

DONATI
PENTRU CULTURĂ


Anunţuri: Antologie literară colectivă  
Tehnici literare - InfoRapArt/ASPRA
STAREA POEZIEI
de Tudor Cristea
 

O cercetare criticã asupra poeziei române de azi pe mâine

1. Preliminarii

(SUB)TITLUL ludic de mai sus, asezat deasupra unei intentionate suite de analize, pe care le doresc serioase, asupra miscarii noastre poetice din ultimii ani, este impus, într-un fel, de materia ce se cere cercetata. Literatura noastra si, în mod particular, poezia se afla, orice-ar zice unii si altii, într-o criza foarte asemanatoare cu cea a societatii în care traim. Ideea ca românii ar fi stimulati de vremile în restriste sa dea produse spirituale ori valori sportive în stare sa le asigure revansa în fata lumii este înca una dintre dulcile iluzii în care blândul (dar totodata pagubos-vicleanul) nostru neam se tot leagana de doua mii cincizeci de ani si mai bine. Nu voi zabovi prea mult asupra naturii acestei crize literare, pentru ca faptele sunt cunoscute. Ea nu este generata de penurie, ci, dimpotriva, de oferta care depaseste cu mult cerintele pietei. În tara noastra, unde locuitorii au cam uitat drumul bibliotecii, stând protapiti tot timpul liber (si chiar cel ocupat!) în fata televizoarelor, se scrie mult si se citeste putin sau deloc. Literatura a devenit, din aceasta pricina, o îndeletnicire marginala si chiar maniacala, iar scriitorii sunt priviti ca reprezentanti ai unei secte bizare. A trecut chiar si vremea când puteam spune, cu ironie, ca poetii se citesc doar ei între ei: astazi nici poetii nu mai citesc poezie, ci se limiteaza la a o compune. În sfârsit, la a confectiona niste texte oferite drept produse lirice. Se scrie în tot felul, atât ca stil cât si ca (non)valoare. Întrucât difuzarea e la pamânt (si nici nu stiu la ce bun ar fi difuzate unele carti), e greu sa ne dam seama de adevarata dimensiune a fenomenului. Dar, probabil, la nivel national se întâmpla, în mare, ceea ce se întâmpla la nivel local. Cu alte cuvinte, ceea ce putem vedea ca se petrece la Târgoviste, la Ploiesti ori la Bucuresti se petrece si în alte zone, despre care nu aflam aproape nimic. E totusi o pierdere în asta: printre numeroasele volume fara niciun viitor, apar, ici si colo, si plachete care ar putea interesa, unele fiind chiar valoroase. Multe dintre ele se pierd însa în masa literaturii de toata ziua, scrisa de veleitari fara alta treaba.
Data fiind situatia, este regretabila atitudinea Ministerului Culturii si Cultelor, care finanteaza tot felul de studii anoste, constituite din alte studii anoste, constituite din alte studii anoste, de catre diversi eruditi centrali sau locali, în loc de a initia, prin colaborarea cu o editura serioasa si competenta în materie, un proiect bine pus în practica de sprijinire a poeziei (si a literaturii de fictiune, în general), care sa aiba ca rezultat plachete carora sa li se asigure cuvenita difuzare. Sau care sa poata fi achizitionate de orice doritor, printr-o comanda pe internet. Este laudabila, prin contrast, initiativa Editurii Cartea Româneasca (mai exact, a Editurii Polirom, a carei filiala a devenit editura bucuresteana) de a sustine o colectie de poezie, într-o formula eleganta si, putem zice, ultrageneroasa. Desi restrictiva, ca mai toate initiativele particulare în acest domeniu. Pâna în prezent, au fost tiparite, daca socotesc bine, 23 de plachete, majoritatea însotite de CD, apartinând unor autori de diferite vârste, de la Emil Brumaru ori Serban Foarta, la optzecistul Octavian Soviany si, mai departe, pâna la autori foarte tineri, câstigatori ai concursului anual de manuscrise al Uniunii Scriitorilor. As zice ca se încearca, prin aceasta formula, reeditarea procedeului prin care au fost propulsati reprezentantii generatiei 60, în cadrul celebrei colectii „Luceafarul”, a Editurii pentru Literatura, sau optzecistii, prin concursul de la aceeasi Cartea Româneasca, pe când functiona ca editura a Uniunii Scriitorilor. Ceea ce este un lucru foarte bun, desi nu reprezinta (din motive financiare, desigur) un program larg de sustinere a ultimei generatii lirice, zisa douamiista ori milenarista. În orice caz, gasim pe lista celor tipariti mai multe nume intens vehiculate ale acestei promotii: Dan Sociu, Razvan Tupa, Claudiu Komartin, Elena Vladareanu, Livia Rosca, Lavinia Balulescu, Linda Maria Baros, Violeta Ion, Miruna Vlada. Alti reprezentanti ai acestei promotii, între care Andra Rotaru ori Diana Geacar, au fost promovati de Editura Vinea, dar ei apar si la alte edituri, fie din centre culturale traditionale, precum Clujul, Timisoara sau Iasiul, fie din altele, devenite prezente mai noi, între care se numara si Târgovistea. Ma vad însa nevoit sa fac de la bun început observatia ca autorii promovati de Cartea Româneasca sunt avantajati, cum se spune, din start: prestigiul editurii, aspectul tipografic al volumelor, ca si difuzarea (fie si prin achizitionarea prin internet, unde sunt prezentate esantioane lirice, care pot da o idee despre factura autorului) le dau un anume gir, pe care autorii tipariti în edituri mai putin cunoscute, ori chiar obscure, nu-l au. Asta e situatia! Fiecare cu norocul lui, pe care adesea si-l face singur, daca nu cumva i-l fac altii!

2. Cum se face un poet

PROMOTIA „milenarista”, mult mai cuprinzatoare decât poate rezulta dintr-o încercare statistica, pentru ca se prelungeste în chip (mai) greu controlabil pe internet, are un program declarat anticalofil si minimalist. Programul nu este nici foarte nou (ci împrumutat din literaturile vestice, unde, cum ni se întâmpla noua adesea, el a cam fost deja fumat), nici cu foarte multe perspective. Poezia minimalista este una cu bataie scurta, fapt dovedit de precocea ei manierizare. Plutonul (mai exact, contingentul) milenarist are deja micile lui ierarhii, micii lui idoli, are criticii lui entuziasti ori circumspecti. Ca lucrurile stau asa si nu altfel, o dovedeste si transformarea comentariului critic în chicot ironic-admirativ, precum acesta, al lui Daniel Vighi, provocat de volumul unei autoare pe care-o vom lua în discutie mai târziu: „Calitatea talentului, doamnelor, domnisoarelor si domnilor receptori, nu prea stim de unde vine ea. E adevarat ca nu vom sti nici unde va ajunge. O putem doar dibui, o putem pipai cu simturile receptoare. Cititi [...] daca nu ma credeti, fiti ca Toma si pipaiti, rogu-va, cum e sa spui liric despre lucruri simple si deodata totul sa devina atât de complicat. De frumos. De fain. De autentic. De viu. Ia te uita ce spune poemul, zicem, nici nu m-am gândit ca ar putea spune asa ceva”. Chestiunea este ca frazele de mai sus ar putea fi aplicate si altor (nu putini) autori.

AVÂND în vedere excesul autenticist (daca ma pot exprima astfel), dar si sexualitatea ostentativa, vecina cu impudoarea, practicata în mod obstinat de numeroase reprezentante ale valului nou, Livia Rosca, nascuta în 1980 la Dragasani, studenta (în 2006, când îi apare volumul „Ruj pe icoane”) la Facultatea de Jurnalism si Stiintele Comunicarii din Bucuresti, a putut sa para mai echilibrata si un pic mai grava, mai feminina si mai plina de lirism. Este si motivul pentru care autoarea a fost premiata pentru debut de reviste si de Uniunea Scriitorilor, iar numele ei a început sa circule intens în mediile literare.
Din pacate, poezia Liviei Rosca nu justifica integral asemenea aprecieri. Cazul ei este însa relevant pentru modul în care se poate face un poet si se poate construi o mica glorie. Mai întâi este titlul volumului, care promite mult mai mult decât se afla între copertele acestuia. Apoi sunt mottourile în engleza din cântaretul britanic de muzica pop-rock Robbie Williams, care asaza glazura lor elegiaca peste textele autoarei. Pe coperta a patra aflam trei recomandari critice pline de superlative, apartinând criticilor Alexandru Matei, Tudorel Urian si Al. Cistelecan. Peste toate, tinuta volumului, prestigiul colectiei, chipul deosebit de agreabil al autoarei pe manseta copertei din fata si C.D.-ul atasat. Pâna la urma însa, într-un volum, oricât de elegant si de bine sustinut tipografic si editorial ar fi el, ramân textele. Despre acestea, Al. Cistelecan spune, jucându-se cu un binecunoscut concept referitor la scrierile în proza, ca ar reprezenta un soi de „Bildungslirism”. Criticul se bazeaza pe faptul ca nu foarte numeroasele texte ale autoarei sunt împartite în trei cicluri, care dau seama despre evolutia vârstelor sale exterioare (mai ales) si interioare (mai putin): a copilei, a fetei si a tinerei femei. Ceea ce ar fi foarte frumos, daca ar fi si relevant. Sa vedem însa cum stau de fapt lucrurile.
Volumul, prefatat de poemul „Camera cu diafilme”, care începe promitator dar se amorfizeaza treptat, cuprinde la început ciclul „Ferma cu 300 de hectare”. Poeta vorbeste, în versuri anoste, despre sine si despre copilaria sa: „aici lucreaza tot satul/ o data pe luna/ doua zile încontinuu/ mama da salariile oamenilor/ eu/ alaturi într-o lada de fructe/ precum cele trimise cu mere la export”. Când încearca sa fie lirica, nu e decât siropoasa: „alb-negru/ asa sunt culorile în filmele vechi/ asa a fost ziua în care din dragostea mamei si/ dragostea tatei/ sângele meu subtire s-a scurs”. Textele, iesite dintr-o vointa prozaizanta sau dintr-o neputinta de a scrie si altfel, sunt mai toate de aceeasi calitate. Doua dintre ele însa, de la finalul primului grupaj, indica perspectiva tragica sub care toate celelalte (si chiar toate din volum) ar putea fi puse. Mi se pare totusi ca posibilitatile poetei sunt sub ceea ce a trait si sub ceea ce simte: „Ea se afunda câtiva centimetri pe zi/ timp în care/ îi mai cresc unghiile si parul/ pâna când/ ramân doar vertebrele aliniate/ albe ca batul unei acadele// Brusc/ precum gura deschisa a unui cos de gunoi cu pedala/ asa se cascase pamântul deasupra/ când ea avea înca organele calde/ si primul pumn de pamânt s-a auzit dedesubt// (Mâna mamei pe lingurita de argint/ mestecând în ceai/ vocea ei tânara/ ploaia trezind mirosul corpului ei viu/ Genele negre si grele/ Fluturând deasupra mea gratios/ Apoi/ tacerea înghetata a rochitelor mele/ ramase pe sârma la uscat)” – „Sub stratul gros de papusi e mama”. Cele doua comparatii din text sunt cu totul nefericite. Desi mai sugestiv, nici scurtul poem care încheie ciclul nu e tocmai realizat: „O data pe an/ tata îmi pune margelele mamei la gât/ Tot timpul o perla din sirag se cariaza/ Tata o sparge cu ciocanul si muschii toti îi cad/ de tristete/ Eu îmi duc genunchii la gura/ Am dinti de iepure/ îi decojesc pâna la os”.
Al doilea grupaj, „Erau doar fetele în camera”, cuprinde un soi de mici poeme ale unui Lesbos depoetizat, pigmentat de micile tribulatii erotice ale celor trei protagoniste si de o senzualitate mai curând cautata liric, foarte în stilul „noului val”: „Tocmai a plecat/ aerul în care a stat/ miroase înca a Expose/ în cana a mai ramas/ un deget de cafea/ caut urme de ruj/ pe marginea canii/ exact acolo sa-mi lipesc buzele”. E un fel de „tara a fetelor” în care „cântecul de leganat genunchii” este înlocuit cu un cântecel (cam afon) de leganat sexul: „Coapsele tale se închid/ fara ca el sa te-atinga/ noaptea îti sterge rujul de pe buze/ îti coloreaza un cearcan sub ochi/ fara sa te atinga/ îsi imagineaza cum îi place/ sa-si plimbe degetele pe cusatura blugilor tai/ exact acolo/ unde sexul se crapa/ unde e umed si cald/ fara sa-l atingi îi strângi/ respiratia între coapse”. Departe de a fi naturale si inconformiste, asemenea poezii sunt, dimpotriva, artificiale si de tot conformiste. Acomodate, adica, la maniera congenerelor autoarei. Cam acelasi lucru se poate spune si despre ultimul ciclu („Ruj pe icoane”), marcând vârsta senzualitatii, a dragostei si a gândului maternitatii, pusa iarasi sub semnul evenimentului tragic care a marcat existenta tinerei femei, dar pe care textul de început nu izbuteste sa-l faca într-adevar relevant: „am asteptat sa-mi treaca ciclul/ sa pot intra în biserica/ acolo unde/ ar trebui sa fie barbatii/ mai mult de asta m-am asezat în dreapta// sfintii pictati se rotesc de jur împrejur/ si eu ametesc/ pâna la icoane pasesc în gol/ sarut pe rând lemnul lor umed/ aprind pentru mama o lumânare/ galbena/ ca niste degete de fumator// în frunte si în burta/ în stânga si-n dreapta/ îmi înfig pâna doare unghiile lungi// ma legan pe niste pasi împiedicati/ spre lume/ strada se îngusteaza/ în urma mea/ doar ruj pe icoane * acasa/ ma gândesc cum arde lumânarea/ cum Dumnezeu împarte/ viii si mortii”. Poeziile erotice sunt lipsite si de fior si de îndrazneala, plate si nitelus siropoase, ca mai tot ce scrie aceasta tânara autoare: „Dimineata împrastie fierbinteala/ strânsa-ntre coapse/ când vânataia mea de pe gât/ se zbate încet/ si/ nu-ti mai treci mâinile prin parul meu/ fara ca parul meu/ sa le taie parca/ aluneci pe muchia/ unui cutit// eu îti stiu teama ca/ m-as putea îndragosti/ as putea naste copii unui necunoscut/ si viata sa-mi continue în alta parte/ de unde vocea mea ti s-ar strecura/ sub plapuma/ calda ca un pântec tânar// teama ca pielea/ întinsa perfect peste coapse/ scânceste la fel/ sub corpul unui alt barbat”.
Nu-mi pot închipui ce-ar mai putea scrie (daca va mai scrie) Livia Rosca în viitor. Am impresia ca, în volumul ei de debut – excelent produs, de la ambalaj la reclama, al unui serviciu de marketing literar profesionist – , ea a spus cam tot din putinul pe care-l are de spus.

3. Biografie si poezie

REACTIILE primilor lectori amabili ai primului episod din acest serial critic plasat pe internet ma obliga la câteva precizari prevazatoare. Mai întâi, una privind subtitlul, cu ceva postmodernist în imbinarea unor sintagme foarte diferite si distantate în timp: a lui Titu Maiorescu, din "Cercetarea critica" de la 1867 si a lui Marian Popa, din "Istoria literaturii române de azi pe mâine", din 2001. Apoi alta, privind calitatea autorilor ce vor fi luati în discutie aici. De fapt, sunt doua probleme în una singura, creata de subtitlul ce ar putea sugera ca vor fi luati în discutie exclusiv autori de calitate îndoielnica. Însa aici se va evidentia conditia "de azi pe mâine" a poeziei, nu a poetilor. Grafomani si veleitari au existat întotdeauna, dar în momentul când grafomania si veleitarismul fac legea, lucrurile stau prost si trebuie sa se intervina. Pe de alta parte, asa cum am aratat si în preambul, în conditiile date, într-un moment deloc încurajator, apar si carti de poezie demne de toata lauda. Ma voi stradui sa le evidentiez, cu înca o necesara precizare: textul acesta (pe care voi avea prudenta necesara de a-l opri la timp) nu are pretentia exhaustivitatii, iar autorii luati în discutie puteau fi cu totul altii, întru evidentierea aceleiasi situatii, deloc datatoare de iluzii. Traim o vreme în care nu doar poezia, dar si poetii se afla în primejdie. Invit, de aceea, cititorul acestor rânduri sa-si aplece ochii si peste post-scriptumul acestui episod.

*

ABUNDENTA si varietatea par a fi, la prima vedere, caracteristicile activitatii literare a lui NICOLAE NEAGU. Nascut în 1931 în Ionesti, Dâmbovita, scriitorul, de profesie medic (cu serviciul în Bucuresti, dar cu un stagiu de câtiva ani în Maroc si retras, de câtiva ani, la Gaesti), a debutat în volum abia la vârsta de 37 de ani, dar a tiparit pâna astazi patruzeci de carti: poezie, proza (poetica), romane si chiar o culegere de teatru. În realitate, chiar daca am putea vorbi de abundenta (care este, totusi, relativa), scrisul lui Nicolae Neagu tine, indiferent daca ia forma prozei, versului sau a teatrului, de domeniul poeticului. Exista un filon liric în toata creatia sa, dupa cum ea este, în cea mai mare parte, daca nu cumva în întregime, provocata de evenimente autobiografice.
Daca am numarat bine, Nicolae Neagu a tiparit pâna în 2005, când a decis sa-si alcatuiasca o culegere selectiva, 25 de volume de versuri. Nouasprezece dintre acestea (exceptie fac cele pentru copii) au fost retinute în cele doar 154 de pagini ale culegerii Mirabile dictu, aparuta la Editura Pildner & Pildner.

ANTOLOGIA lui Nicolae Neagu (lipsita de câteva necesare referinte biografice, dar si de o selectie din articolele critice care i s-au dedicat autorului de-a lungul vremii, si, în plus, grevata de numeroase greseli de tipar) ne ofera, fie si prin reprezentarea destul de saraca a fiecarui volum, imaginea unui poet cu o evolutie lina, care si-a definit profilul stilistic de la bun început si caruia evenimentele uneori dramatice ale propriei vieti i-au adâncit substanta lirica. Pentru cine cunoaste aceste evenimente, la care se refera si cele mai bune romane ale lui Nicolae Neagu („Inima”, 1989, „Iubirea ca o mânza neagra”, 1995, distins cu Premiul Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti si cu Premiul Academiei Române, „Obitus, apusul stelei”, 1999 si chiar „Noua luni cu Lelia”, 2000), volumul selectiv al autorului poate fi, si el, un roman, dar unul din secvente lirice, marcat de momentul dramatic al unei grele operatii pe cord, apoi de cel al pierderii sotiei si, în final, de încercarile de regenerare sufleteasca si de conditia singuratatii în doi ori a „pluralului în singuratate”.
Daca vom accepta acest scenariu de lectura, vom putea considera primele volume ale lui Nicolae Neagu ca ilustrând o vârsta a inocentei paradisiace si a jubilatiei inconstient-nepasatoare a tineretii. Primul volum, „De-a soarele” (Epl, 1967), e oarecum mimetic, adoptând un registru mediu al manierei impuse de generatia 60, al carei reprezentant întârziat ar putea fi considerat: „A fost întâi o dimineata/ cu ceturi subtiri si albastre/ tulburator apropiindu-ne de drumuri.// Urcasera, pe nestiute-n frunze,/ tritonii plajei însolziti în galben/ si sprijiniti de trupurile noastre/ pestii migrau spre miazazi-n rotire,/ tot mai îndepartati/ si tot mai reci,// Apoi au fost cuvintele/ despre promisele întoarceri/ si descarcarea scoicilor, absurda/ în presimtirea lor/ ca nu mai pleci”. Al doilea volum, „Echilibru pîna în ploaia din octombrie” (1969), aduce optiunea pentru versul clasic, cu muzicalitati si sprinteneli placute („Ne jucam de-a v-ati ascunsa./ Cât de mult am mai crescut/ Dupa usa, dupa deget,/ ochiul nostru nevazut.”), iar urmatoarele doua, „Poeme rococo” si „Erezii”(1970), experimentul prozodic, postura ludica, oarecum histrionica, însotita de gustul medievalismelor aproximative si al rimei epatante, de jubilatia zâmbitoare, poznasa, erotizanta, livresca, placuta, cu ceva quasisuprarealist si fantast din Radu Stanca, Dimov sau Emil Brumaru: „duios cântând la ocarine,/ un burg cu fort si grenadire/ cântând la harpa si clavire// si-n burg, o strada cu lehuze/ în ritm alert, de archebuze...// Batrânii învârteau pasenta/ sub vechi cobalturi de Maienta/ la berarie-n care taxa,/ de secoli, ducilor de Saxa/ revine-n cercuri succesive/ ca un delir cu leit-motive.// Un vânt alpestru-n ore grave/ stirbea stamine de agave/ câinos pe trei copii de trupa/ veniti în garnizoana dupa// caderea junelor Izolde/ din canapele si din solde.//...si eu, abia admis, abia/ de-am mai putut clinti ceva”. Stilul acesta se mentine în urmatoarele volume („Ninse colinele în amurg”, „Hibernale”, „Suvenire”), în care poetul pare a fi inventat un patent poetic, un fel de matrita care modeleaza liric materiale felurite, cu placerea evidenta a asocierilor contrastante si cu o melancolie fluctuanta care face versul sau mereu agreabil. În „Cabinet de familie” (1981) pare a gasi ceva nou, realizînd un fel de stampe provinciale, cu ironie si cu aceeasi tentatie a jocului, care-l face sa încerce caligrama sau sa medievalizeze Gaestiul (probabil!) cu batalionul sau de jandarmi de pe vremuri: „Asa erau, în târg, un simigiu,/ un plapumar si un rudar de linguri;/ batalionul a venit târziu: afeturi, ca si oameni foarte singuri.// Imagineaza-ti, suspinai, imagineaza/ printre peluze trandafirii tristi/ si, rezemati în teava de amiaza,/ artileristi, artileristi, artileristi. [...]”.

„SOARELE MEU, INIMA MEA” (1986) este rodul unei experiente asemanatoare aceleia traite, inclusiv liric, de Gheorghe Tomozei, care lui Nicolae Neagu îi provoaca o poezie mai directa, un fel de jurnal, leganat între teama si speranta, al supravietuirii, redactat pe patul de spital: „Si iata-ma/ cotropit de fire, de agrafe,/ de ace, de frig ca un paianjen urias/ invadat de propriile labe// Întârzii în lucruri ciudate si noi/ (gheata batuta-n piroane),/ ochiul stâng e ochiul stâng,/ ochiul drept e cel drept,/ adica violaceu ca un strugure/ împuscat de bruma.// Al cui bun sunt eu?/ Cine mai doreste singuratatea mea/ de broasca testoasa?”. „Cu mâna stânga” (1987) este volumul convalescentei sufletesti, iar „Exercitii de-a muri” (1991) si „99 de poeme de toata mâna” – ale revenirii în lume, cu temerile si înfiorarile fluidizate de o noua manierizare a limbajului: „De-atâta ger se moare-n garnizoane/ si jurnalisti de cart iau iute foc,/ tristetea se revarsa din bidoane/ iar noi mai ostenim din loc în loc. [...] Cred ca ma voi praji precum cafeaua,/ vad înflorind, în usa, ochi strain,/ razbesc ghetari si sanii prin mantaua/ la care ma gândesc ca tin putin”. Muzicalitatea si versul clasic surdinizeaza durerea si în „Trandafiri în gradina cu iarna” (1996), ori în „Partas la domnie” (1997), împiedicând suferinta pierderii perechii sa se transforme în strigat si dându-i catifelari de bocet îngânat în singuratate: „Macar de-ar rugini cutia/ cu fructe pacatoase, ori/ macar de-ar plânge palaria/ ca nu-mi mai scrii, demult, scrisori!// Îmi pun, de-a dreptu-n coasta spada,/ otelul vreau sa zic, dar nu/ ma lasa liber lumea, strada/ cum nu ma lasi, desigur, tu/ ca este frig în urma noastra/ desi miscam aceiasi pasi/ si-ntrezarim prin moina-albastra/ un tren de marfa cu nuntasi.//...Macar de-ar rugini cutia/ cu fructe pacatoase, ori/ macar de-ar plânge palaria/ ca nu-mi mai scrii, demult, scrisori...”. Artizanul plin de dexteritate exorcizeaza tristetea amintirii în jocul imaginilor, în placerea rostirii, în melodia spunerii duioase. Poezia devine astfel un purgatoriu sufletesc: „Se scutura, sub viscol, bagdadia./ Stam singuri de cu seara pâna-n zori./ La coltul strazii moare bacania,/ tu stai la geam si-absenta te-nfiori,// ti-e foarte greu în noaptea deslânata/ sa suni din crestet pâna-n temelii.../...Era, demult, un trup superb, de fata/ de care ai uitat?...ori poate-l stii?...// A mai ramas un jar nestins în vatra./ Inelul vechi te-ajuta sa suspini./ E-aproape trist s-auzi cum molii latra/ si cum îmbatrânesc, în noi, delfini”.
Ultimele volume („Interiorul caderii”, „Doi”, „Plural în singuratate”) impresioneaza prin dexteritatea prozodica, prin muzicalitatea sugestiva, ca si prin capacitatea poetului de a se mentine într-un rafinat registru ludic, îmblânzindu-i amintirile dureroase, ca si viitorul, privit cu ironie amar-zîmbitoare: „Revolut prin vara...Armii lungi de fluturi/ asalteaza-n tromba, bordul cu maslini.../ Sunt zalog la poarta unde pelerini/ trec din mâna-n mâna traista (ca rebuturi!)/ Nu ajung sa mântui...N-am caderea...Nu se/ vede nici combina ce m-ar face zob/ pe triorul care scoate bob si bob/ tremura costreii secerati de tuse.// Sub (constat!) grunjosul franj vadind ponoase/ îmi astâmpar foamea consumând copaci,/ a venit, se pare, târla de burlaci/ duplicând, prin sure, doamne tenebroase.// Sanatos la minte sunt si dau solie,/ simt, în loc de jgheaburi, snururi (ori papuci!)/ ah, salata verde, tinere laptuci/ cum mai trece vremea fara sa ne stie!”.
În formula ei ludica, fantasta, livresca, disimulând suferinte reale si adânci prin dexteritatea versificatiei si sugestiile muzicale, poezia lui Nicolae Neagu este a unui poet veritabil, care a avut (si mai are) cu adevarat ceva de spus.

*

CÃ POETUL mai are ceva de spus o dovedesc cele doua plachete aparute dupa antologia din 2005. Primul – "Jocuri, jocuri de copii (niscaivale fantezii)", Biblioteca Pedagogica Nationala „I. C. Petrescu”, AIME, Bucuresti, 2006, 42 pag. – e dedicat (cel putin la prima vedere) copiilor.
Poetul Nicolae Neagu a vazut lumina zilei în satul Ionesti, nu departe de Gaesti, oras în care s-a stabilit definitiv de câtiva ani, parasind rumoarea capitalei. Gaestiul, ironizat de Arghezi în „Balada maestrilor” („cum la Gaesti, pe vremuri, fu neica sau jupâne”), amintit ici si colo în câte-o schita, o povestire sau un roman, când personajul se afla într-un tren care merge de la Bucuresti la Pitesti sau de la Pitesti la Bucuresti si, eventual, coboara sa ia o sticla de apa, ironizat cu melancolie pentru noroaiele sale proverbiale de catre Serban Cioculescu sau pentru strazile sale colbuite de catre fiul acestuia, cata sa devina, prin actiunea literara a prozatorilor de azi ai zonei, topos literar. Asta si simte Gheorghe Anca, însotind plachetica nu foarte aratoasa pe dinafara, dar plina de surprize pe dinlauntru, intitulata „Jocuri, jocuri de copii” si subintitulata „Niscaivale fantezii”, cu urmatoarele versuri: „baba-oarba peretie/ strigi Pandora la cutie/ scrii a lui Brâncusi sculptura/ cu Arghezi si Mitzura/ turca basca râs de porci/ din marocco te întorci/ ca Vissarion mai doct or/ perpelit în raze doctor/ jocuri foarte dialecte/ de copii si frati poe(c)te/ si flacaul si batrânul/ în persoana ta îngânu-l/ singur si copiii-acesti/ la o minge din Gaesti/ Nicolae Neagu joaca/ doina-n versuri pe Rastoaca”.
„Jocuri, jocuri de copii” este, dupa cum precizeaza Nicolae Neagu pe ultima coperta, a 41-a carte a sa si a 11-a dedicata copiilor. Dar este si nu este o carte pentru copii, asa cum „Amintirile...” lui Creanga, textele lui Ion Barbu sau cele ale lui Arghezi si chiar ale lui Topârceanu, Marin Sorescu ori Jacques Prévert sunt si nu sunt. Este, prin urmare, ca si textele celebre amintite si ca si altele, nenumarate, o carte pentru copiii între sapte si saptezeci si sapte de ani (daca nu cumva între opt si optzeci si opt!), si cu deosebire pentru cei mai înaintati în vârsta (si mai tineri la suflet). Lasând gluma la o parte, trebuie sa observ ca, în versurile sale pentru copii, Nicolae Neagu pune întreaga lui maiestrie de artizan si de prestidigitator de cuvinte si, nu o data, de sentimente. Cu neaparata precizare ca poetul nu mimeaza niciodata trairea, doar ca o trece printr-un filtru livresc si printr-o mare disponibilitate ludica.

PRIVITE din exterior (adica la un prim nivel de lectura), versurile din placheta ilustrata de Floriana Hilohi prin agreabile desene (care-mi amintesc, totusi, relatia cu textul a lui N. Teisanu din placheta „Dupa melci”) chiar inventariaza jocuri ale copilariei – turca, hotii si vardistii, mija, sotronul, baba-oarba, lapte-gros, risca, trasul de sfoara ori uitata oina stramoseasca. Poemele sunt însa mici naratiuni scrise în cheie (inclusiv stilistica) dubla, povesti ale jocurilor copilariei, dar mai ales ale retrairilor acestora la vârsta matura, prin amintire si prin boarea cartilor. Artizanul stie bine sa contopeasca nu doar vârstele, dar si limbajele, sa potriveasca lânga cuvîntul din limba comuna un neologism, iar lânga acesta un arhaism cu parfum livresc ori o îmbinare de cuvinte din micul argou al elevilor. Poetul se copilareste cu voluptate, leganându-se ca într-un hamac (de vorbe), între ieri si azi, între traire si retraire, între viata si text: „Desenati, va rog, pe lut batut/ sau pe-aleea dintre blocuri, seara,/ când s-a mai împutinat papara/ soarelui ajuns la azimut;// când prin frunze-adie zvon de zbor/ si amiaza pare sa decada/ într-un vârf de cer cu palisada/ (sacagiu în post pe foisor);//când pendula bate ora cinci/ cu cinci sonuri grave si egale/ sa te-ncurce bruma de sandale/ mai ceva ca portul de opinci// si de-aceea liberati de ba-/ retele ca vrabia de tocuri/ sa recurgi, din sutele de jocuri,/ la sotronul pus de careva.// Iei, în consecinta, din poznar/ crida care urme albe lasa/ si pictezi, din gând, cea mai frumoasa/ (unora le iese foarte rar)// scara cu patrate emergând/ dintr-un cap în celalalt, în cruce,/ si-uite-asa: privesti si te seduce/ planul principal din plan secund.// Dupa ce minunea-ai savârsit/ cauti pietricica latuiata/ si astepti ce-o fi, baiat sau fata,/ sa se iste-n preajma...În sfârsit// iata-l pe Ionut al lui Pasat/ (un coleg de clasa si de scara)/ «N-ai mai fost demultisor pe-afara»/ zici, iar el îsi scarpina-ndesat// nasul borcanat ca un cartof.../ P' orma înceteaza si îti zice:/ «N-am mai fost, e drept, dar stii, amice, / am avut la mate of! Si of!// Hai, nu joci?» (te cauta-n raspar)/ «cum sa nu?» «Atuncea da-i la rame.../ Azi te bat (ca scrie-n telegrame)/ cum bati prunii toamna.» «' ntr-adevar?!»// Îl privesti piezis: tu stii precis/ ca nu are sâmbure de pruna/ pruna-n prunii lui!)...No, asta-i buna, // am sa-i dau, de mâine, un zapis”. Precum se vede, miza textului este pe de o parte existentiala, pe de alta stilistica. Aceste „niscaivale fantezii” nu duc jocul la profunzimi misterioase (ca-n REM de Mircea Cartarescu), ci ramân, marcate livresc si sentimental, la nivelul pojghitei ludice. Dar si în ludicul pur, în aparenta gratuit, pare a miji, odata cu adierea expresiei barbiene, semnificatia disimulata sub aerul hermetic: „«Una, mija, matica/ sabia cu tactica,/ gârlici, cotârlici,/ iesi afara bob...» Ce zici // despre a numaratoare/ unde toata lumea are/ ca de-ar fi sa iei zabava/ la nisipul din otava/ bobul aspru de rasura/ s-ar încinge de caldura/ si ar fi sa-l treiere/ trompe (trei) de greiere.// deci, precum am stabilit/ între prânz si asfintit/ iese Gica la portita/ învârtind o piulita/ «ca-l asteapta Talion/ calator prin Babilon/ cu caruta satului/ si caii-mparatului»/ dar când vru sa se întoarne/ îl învinsera trei goarne. //«Sa reluam a numara»/ cere domnul Mucava./ Basta! Deci, ca eu încep/ sa dau vorbei strâmte cep./ «Unii, dunii,/ trinii, panii,/ suschii, ruschii,/ codrii, modrii,/ tiric, pic...» Mai vreau sa zic;// «Unilica, titilica,/ titipana, pogorana,/ da de, da divort,/ pantacica, cicalete,/ poponete, tânc...»/ Pusca la oblânc/ ca de mine (nu de tine)/ ghinionul se tot tine/ si ma-mpinge de la spate/ în gradina la Stamate/ unde motaie aluni...// ...Da-i încolo de nebuni!”. Artizanul Nicolae Neagu, sedus de vorbe si de ritmuri, da, în placheta sa, o proba stralucita de maiestrie lexicala si prozodica, dar face si dovada unei inalterate sensibilitati. Vârstele si limbajele se logodesc în text într-un mod difuz si învaluitor, iar desenul final spune, cu melancolie retinuta si demna, ceva si despre carte, si despre viata: „Acum, când sunt aproape de-ncheiere,/ îmi da târcoale-un gând, necontenit./ Citit-ati, oare, cartea cu placere/ sau sunteti fericiti ca s-a sfârsit?// Asa cum, într-un timp de plictiseala,/ pare ca ceasul scârtâie, olog,/ si nestiuta lectia, la scoala, /se-nfige, mai adânc, în catalog?// Nu stiu si-as vrea sa aflu. Ma apasa/ o îndoiala ca o fapta rea./ Ce bine-ar fi sa pot striga: nu-mi pasa!/ Si-am chiar strigat, dar nu era asa.// De-aceea va propun, ca sa se vada, / daca v-am plictisit sau v-a placut,/ un pact: sa-mi bateti tocul cu zapada/ la cea dintâi zapada ce-a cazut,// sa-mi bateti pleoapa, mâna obosita,/ cu care scriu, mai sterg si mai refac.../ De nu,-mi lasati o soapta îndulcita/ pe frunza celui mai pitic copac.// O voi gasi, fiti siguri, nu se pierde/ nimic din ce soptim, din ce-am soptit/ si trecatorul, eu, prin iarba verde,/ ma voi simti, cu soapta, rasplatit”.
Privita din aceasta perspectiva, placheta lui Nicolae Neagu, pe care autorul pare a o considera, oarecum în joaca, un soi de Ultima Thule, este un sensibil testament poetic si existential. Caruia, având în vedere prospetimea sa lirica, îi prevestesc un apropiat codicil. Si nu numai unul.

CODICILUL PREZUMAT nu întârzie, materializat în placheta „Scrisori neexpediate” (Editura Bibliotheca, Târgoviste, 2007, 72 pag.). De ce neexpediate, când poetul le-a facut cunoscute, e o chestiune mai putin semnificativa, care însa ar putea fi discutata, sugerându-ne, bunaoara, ideea ca ele ar fi fost sa fie postume, dar, din spirit ludic, autorul ne-a înselat, cu ironie malitioasa, asteptarile, facându-ni-le, totusi, cunoscute. Ca si cum si-ar fi anuntat (aidoma lui Dimitrie Stelaru pe vremuri) decesul în jurnale si s-ar fi amuzat vazând ecoul evenimentului fictiv.
Nicolae Neagu, autor a peste patruzeci de volume de proza, teatru si poezie, este un scriitor care si-a nutrit scrisul aproape exclusiv din propria biografie, peste care a adaugat ecouri livresti. Când n-a avut un eveniment în propria-i viata, poetul (sau prozatorul) l-a inventat, asa cum se întâmpla si acum, când ar fi sa ne dea o carte grava, pe tema sfârsitului apropiat. Dar ne da o carte agreabila, de exorcizare a unui eveniment pe care, pe de o parte, îl simte foarte aproape, iar pe de alta parte, pare a-l considera gluma. Caci, parcurgând placheta, senzatia înscenarii întâmplarii ultime, în posibilitatea producerii reale a careia poetul nu vrea, de fapt, sa creada, este, cu fiecare poem adaugat, mai puternica.

NUTRITA, în buna parte, de momente de grea cumpana existentiala si sufleteasca, poezia lui Nicolae Neagu este o modalitate de exorcizare a spaimelor, a încordarilor, a derutei, fluidizate în sprinteneala ritmurilor, în dexteritatea rimelor, în jocul cuvintelor suculente, al aluziilor mai mult sau mai putin licentioase, al declaratiilor inafatuate, nonsalante, al autoironiei si al tristetilor sagalnic-trubaduresti. Este o poezie care-si refuza cu obstinatie fondul grav, metafizic, dizolvându-l cu dezinvoltura ironica în artificii si mici explozii formale. Dar, dincolo de jocuri si dincolo de întreaga strategie a exorcizarii lirice, tristetile se insinueaza discret: „Asadar, spre stingerea de zi,/ când se-ngâna roua cu lumina/ si decade-n negru cornalina/ stiu, de buna seama, voi muri.// Înteleg ca e absurd si slut/ jocul de-a sfârsi pe vechea strada,/ însa trupul s-a grabit sa cada/ unde cel mai tare l-a durut:// lipsa unui martor nechemat/ lânga printul palid care-as fire/ dar aici e stranie zidire –/ ca si mort mai par îngândurat.// Totusi, «dupa mine si-un potop»,/ mai apuc sa zic, dar cui sa-i pese,/ m-am înghesuit si nu-mi mai iese/ mersul (ca spectacol) în galop.// Si ma duce ca un car cu lei// coplesiti de sumbra adunare;/ cine amuteste astfel moare,/ si pe asta pun, în fapt, temei.// Nu va-nchipuire ca regret,/ nici va dea prin cap ca m-as întoarce:/ de decenii caierul îmi toarce/ ultima iubire pe tapet”. Asumându-si conditia existentiala si lirica, poetul noteaza (epistolar sau diaristic), într-un fel de fisa de observatie mai mult sau mai putin clinica a propriei stari interioare, dar si a evolutiei temperaturii poetice proprii, starile schimbatoare si incertitudinile corporale si sufletesti, adierile memoriei si presimtirile vagi, topind si disimulând totul în voluptatea spunerii si a jocului ei, schimbând fondul tragic cu masca vesela, clovnesca: „Sunt ostenit ca drumul si pârjolit cu iarba,/ de-atâta uscaciune mor bivoli pe izlaz,/ e parca o stridenta, o-ncrâncenare oarba/ spre care urc, pe sine, la cel mai trist macaz...// E o pecete pusa de-a latu-n cronici sure,/ cum Dumnezeu, se pare, o a slujit pre ea,/ de ani batuti pe muche, oricum, cu linii dure,/ au stat carunti si tulburi multimi sub cercevea...// Batrân? Nu înca, dupa rabojul cu cresteze,/ si mai cu seama dupa amurgul înca viu.../ ...Într-un târziu de zile vor deveni proteze/ aprozii primariei, urâti, din câte stiu...// ...Si tot urâte fete se vor muta-n spitale/ de-olalta cu brancarda ce zgâltâie nebun.../ Eu sunt poetul tragic cu-o suta de semnale/ ca seceta dureaza de luni în alte luni// când, coplesit de mila, Divinul trage targa/ în dosul magaziei si pe uscat o ia/ cam pâna-n fundul curtii, acolo unde varga/ pedepsei corporale o a învins pre ea”.

EXORCIZAREA sau, ca sa fiu mai în tonul poeziei lui Nicolae Neagu, fentarea sfârsitului apeleaza si la strategia iubirii. Poetul se amuza jucând rolul unui crai batrân, elegant si irezistibil, si afiseaza o superbie masculina mai curând mimata decât reala, expunându-si când melancolic, când orgolios panoplia cu trofee. Argoul smecheresc-sagalnic al unei alte vârste, pe care batrânul Don Juan o joaca, amestecând ironia cu tristetea, realitatea cu iluzia si viata cu cartea este si el o forma de depasire a crisparii, dar si o modalitate lirica bine intuita prin care criza sufleteasca este filtrata subtil, sugerata, iar nu clamata: „Singuratatea e o cale-ngusta/ din care cresti (sau scazi), dar nu aduni./ Chiar daca stai la pânda, de sub fusta/ n-o sa apara coada de pauni.// O floare rara-i aia de muscata/ si înca frunza-n dunga de porumb./ Oricând sunt nopti, dar nu ca altadata/ când osteneai de-a pusu' jos, pe dâmb.// C-un brânci surpi trampa (ca bucatarie),/ la fel ai îndoi un geam macar./ Mai sunt trei ceasuri pâna la chindie,/ când cad de-a latu-n rolul de frânar;// ca fiind la penze o roiesc prin târla/ sa inspectez mioare date-n pârg/ si nu stiu, zau, de ce, pe cine urla/ gagicile ce fac dejurna-n târg// sau lor le pasa, doar, de ce-i mai bine?/ Ghicesc raspunsul, însa tac chitic./ S-ar cuveni sa-mi fie, vai! rusine/ de ce zisei, de ce-as putea sa zic,// dar vina o împart cu-o marjoreta/ ce stie totul nemaipomenit.// Ah! panoplie, si mai ah! trompeta,/ cum ma asigurati ca n-am murit!”.
Iluzia erotica, visul exotic, amintirea, inventarele mai curând fictive decât reale sunt ingredientele care fac singuratatea suportabila, dirijând, totodata poemul catre anecdota simpatica, iar nu catre metafizica încordata, care n-a fost, nu este si nu va fi niciodata specialitatea lui Nicolae Neagu: „Ma ia cu scârt de doua zile pline/ si tot de-atâtea ma ciucesc la geam./ Cine încearca-asa sa stie bine:/ ce de haram a fost s-a dus haram.// E o lentoare-n gest, ba chiar si-n fapta,/ atâta cât sa par robit de somn;/ cu toate astea mai ucid, prea-coapta,/ clatita rezervata pentru domn.// Ca domnul îsi conduce beraria/ cu mâini de fier din seara pâna-n zori.../ Ah! Am iubit fenmei de clasa-ntâia,/ dar nu mai mult de patru sau cinci ori.// Ma simt satul? Doar la un colt de masa,/ iar masa lunga, s-o privesti din prag./ Calatoreste diva cea tâfnoasa/ Ce-o stiu de mult si de-aia ma mai bag.// Astept, de-aceea, sa-ntrerupa statul/ în departata urbe Zanzibar,/ ca o pazeste strasnic ipistatul/ si n-o slabeste un minut macar.// ...Si mi-e urât în mijlocul de noapte/ si m-as tot duce fara sa ma duc,/ cum e trecut demult de ora sapte,/ mi-e sila ca se lasa cu bucluc”.

SPATIUL în care se consuma, nestiuta, drama disimulata clovnesc în comedie lirica a poetului este târgul populat de figuri livresti, mai curând amintire decât realitate, cu gara lui din care nu pleaca trenuri, si, desigur, locuinta sa mai mult sau mai putin bacoviana, în care singuratatea nu înspaimânta si a carei pace nu e nebunie, pentru ca locatarul o tapeteaza cu iluzii.
Dar, în acelasi registru cvasiumoristic, punctat de tristeti si melancolii, el redescopera sau reinventeaza spatiul matricial, recuperator si izbavitor totodata, al nasterii, al copilariei si al amintirii durabile: „Undeva, cândva-ntr-un loc anume,/ prins în doua râuri (capatâi),/ pe o ploaie buna de legume,/ m-am ivit, convins sa mai ramâi...// Era-n mijloc de cuptor, o pita/ aburind sub testul dat în copt,/ si era o ora potrivita,/ Ca era de zece dupa opt.// Înca nu se aprinsese lampa,/ sticla ei mai scârtâia zmucit,/ si era o patima cât rampa/ peste care berzele-au clocit...// De clocit vorbeste si Gheorghita,/ sef jandarm al postului Gherghesti,/ când adora pui de prepelita:/ „Mama ma-sii, ca frumoasa esti!”// Îsi priveste din înalt nevasta,/ el, stejarul falnic dar mladiu.../ Se topeste de iubire glastra/ la fereastra pusa de geamgiu...// „Cum îl cheama?” – se trezeste dânsul/ întrebându-si soata, si ea – „Ghici!”./ „N-o sa-i zicem Tunsu-Feregunsu,/ nici Ivan Turbinca, nici si nici!”// „O sa-i spunem simplu, Nicolae” –/ hotarâra amândoi, în cor.../ ...A mai treierat un snop de ploaie/ ce-a decis un secol sa nu mor...// Eu ma straduiesc sa tin înscrisul,/ fac ce stiu si mai traiesc putin,/ mii de ploi au colindat Parisul,/ iar eu vreau sa zic, dar ma abtin...”.
Abia schitat, spatiul acesta, marcat de amintirea bunicului, a mamei, a tatalui, a vecinelor si vecinilor care au ceva din locvacitatea, din umorul si din modul de a gândi al Bulzestiului sorescian, de care Gherghestiul autorului acum gaestean aminteste si fonetic, dar si de figuri prezente, înscrise parca într-un proces ciclic, da sens întregului univers de gânduri, presimtiri si sentimente conturat cu o nonsalanta jucata în micul volum al lui Nicolae Neagu. Care e departe de a fi doar înca una dintre numeroasele sale carti de poezie.

POST-SCRIPTUM: Rândul autorului comentat aici ar fi fost sa vina, în acest serial critic, mai târziu. Dar în dimineata celei de-a treia zile de Paste, poetul Nicolae Neagu, care locuia singur, în frumoasa sa casa din centrul Gaestiului, s-a pomenit în locuinta cu (probabil) doi indivizi, care l-au torturat cu sadism în scop de jaf, lasându-l fara simtire, stare în care a fost, mai apoi, gasit de un nepot de frate. Iata ca, în zilele noastre, în România, nu doar poezia, dar si poetii sunt în primejdie. Nicolae Neagu se afla internat în stare extrem de grava la Spitalul de Urgenta Floreasca, din Bucuresti. Biografia i-a furnizat, în chip dramatic, un ultim subiect pentru scrierile sale, dar sunt foarte putine sperante ca poetul si prozatorul sa-l mai poata exploata.
Evident, brava Politie Locala, sora mai mica a Politiei Nationale, nu prea are indicii asupra faptasilor.
Chiar în aceste zile se afla sub tipar, la Editura târgovisteana Bibliotheca, un ultim volum de versuri al poetului.

POST-POST-SCRIPTUM. Pe data de 17 iulie 2009, poetul Nicolae Neagu a încetat din viata la Spitalul Floreasca, fara a-si fi revenit vreo clipa si fara a putea sa vorbeasca despre cei care l-au atacat. Politia ar avea banuieli, dar se pare ca nu prea are (sau nu prea poate sau nu prea e dispusa sa obtina) dovezi.


4. Între manierism si ingenuitatea programaticã
 

DE UN ANUMIT ecou s-au bucurat, la aparitie, textele MIRUNEI VLADA din volumul „Poeme extrauterine” (Editura Paralela 45, 2004). Autoarea, nascuta la Bucuresti în 1986, studenta la SNSPA – Stiinte Politice, debutase în revista Luceafarul, cu un an înainte, prezentata de catre Octavian Soviany, si a obtinut diferite premii pentru poezie si proza. Comentatorii sai vorbesc despre „autenticitatea spunerii” (Alexandru Matei), despre „voluptatea deziluzionarii, ce trimite în limbaj impulsurile unei feminitati ce-si clameaza toate libertatile si toate decomplexarile” (Aurel Pantea) si socotesc ca „locul ei în orchestra douamiista va fi în primele linii” (Claudiu Komartin). Sunt în cele spuse de ei niste elogii rostite cu jumatate de gura si niste rezerve subtextuale. În orice caz, a fi „douamiist” (saizecist, optzecist etc.) nu reprezinta în niciun fel o garantie a valorii. E mai important sa fii poet.
Editura Cartea Româneasca i-a scos Mirunei Vlada, în 2007, un nou volum, în eleganta ei colectie de poezie, însotita si de CD: „Pauza dintre vene”. Cartea e rodul stradaniei autoarei sale de a semana cu ea însasi, cea din oglinda criticii si, prin urmare, cu ceea ce s-ar numi lirica (daca este potrivit cuvântul aici) douamiista. Este, prin urmare, manierista si lipsita de accente personale. Mai grav e ca, la tot pasul, te întâmpina banalitati rostite emfatic si filosofari în maniera celebrului Guta Popândau: „sunt coridoare lungi/ si oameni cu momente speciale/ legate de capete/ ti se da în mâini câteva secunde/ o clipa speciala/ intensa/ cu mai mult sânge în obraji/ si apoi un bandaj/ trecem unii pe lânga altii/ cu plase în mâini/ clipele se vad unele pe altele se recunosc/ se freaca unele de altele// vor ramâne mereu spatii verzi pentru clipe [...] oamenii de pe strada sunt bandajati cu clipe// cearcanele spun povesti de groaza/ dar cearcanele mele verzi spun bucuria, nu-i asa? [...] daca folosesc cuvinte pe care nu le întelegi/ e pentru ca nu înteleg mirosul distantei/ stam la o distanta infernala/ nu te pot atinge decât în afara semnificatiilor// cuvintele plamânii clipelor arterele aerului/ si o bucurie elastica ma acopera ca pe-un borcan”. Autoarea spune, precum se vede, tot ce-i trece prin cap, textele sale sunt pline de clisee dulcege si artificiale. De altfel ajung repede la alegorie: „doar tu stii de ce coapsele mele n-au cheie/ nu trebuia sa ma târasc si sa urlu/ în centrul orasului/ ca o femeie fara strada/ ca sa pot scrie acum despre asta/ nici sobolanii de miezul noptii/ cautând prada proaspata/ nu si-au îndreptat privirile spre pumnii mei strânsi/ au trecut peste mine/ si tu nu i-ai oprit/ n-ai vrut nici macar o secunda/ sa ma privesti/ prin ochii lor mici si iscoditori/ scriu si tu nu ma opresti/ si asta mi-e de ajuns// stiam ca nu-ti iei niciodata dragostea înapoi/ m-ai lasat sa citesc si sa înteleg/ nu mai am hârtie/ nu te mai pot privi/ trec peste buzele tale întredeschise/ ca un sobolan flamând”. Poezie a micilor tribulatii erotico-literare din care lipseste nu doar cultura (fapt explicabil, daca avem în vedere vârsta autoarei), ci si talentul.
Nu pot sfârsi putinele (si totusi prea multele) fraze dedicate acestei autoare fara a exemplifica si „autenticitatea spunerii” despre care vorbesc congenerii sai si care a ajuns, de fapt, un loc comun în textele zise douamiiste. Iata: „asa începe mereu/ îmi pun mâna între pulpe/ si gasesc ura scobita/ o scorbura plina de buruieni putrezite/ unde veveritele se sufoca/ gasesc o carare pierduta/ o padure inundata de spaima/ un lindic un lacat// podeaua si mocirla/ doar ele mai unesc talpile mele de talpile tale [...]”. Si înca: „îmi tin sângele menstrual aproape/ nu vreau sa-l pierd/ tu esti sângele meu menstrual/ tu îmi arzi pântecele/ continui sa te afunzi// plâng pentru ca vreau sa te inund// trupurile celorlalti barbati sunt de ipsos/ madularele lor groase pot pluti în lacrimile mele/ deshidratate/ doar corneele tale/ sunt o barca de lemn/ ce traverseaza lent/ corneele mele înlacrimate [...]”. Ma opresc, din decenta, aici si tot din decenta nu comentez în niciun fel aceasta pretinsa autenticitate a spunerii. Ar fi fost de preferat, în locul acesteia, o autenticitate a trairii. Poezia Mirunei Vlada e grabita, nedecantata, iar aparitia volumelor sale în edituri prestigioase mi se pare nejustificata.

PRIVITE comparativ cu textele Mirunei Vlada, cele douazeci si sase de poezii din placheta LAVINIEI BALULESCU („Lavinucea”, Cartea Româneasca, 2007) par foarte proaspete, pline de ingenuitate – una cautata, însa bine gasita si convingatoare – si de umor. Nascuta în 1985 la Drobeta-Turnu Severin, autoarea este studenta la sectia Jurnalism-Engleza a Facultatii de Stiinte Politice, Filosofie si Stiinte ale Comunicarii din cadrul Universitatii de Vest din Timisoara si a debutat editorial în 2004, la Editura Prier, cu volumul de versuri MOV. Nu cunosc, din pacate, acest volum. Cel tiparit de editura bucuresteana anul trecut a câstigat Premiul pentru Poezie la Concursul de manuscrise al Uniunii Scriitorilor.
În cartea sa, Lavinia Balulescu creeaza cu reala capacitate de a se întoarce în copilarie si cu evidenta înclinatie ludica un personaj feminin care are ceva din Mircisor al lui Cartarescu din „Orbitor”, ceva din copilul de la cantonul lui Liviu Ioan Stoiciu (însa fara savurosul contact al acestuia cu miturile grecesti) si, alaturi de familia si cunoscutii lui, ceva din personajele lui Cristian Popescu. Poemele au gratie si sprinteneala, sunt usurele si agreabile, marcate de mici oralitati si-si asuma conditia „minora”: „Lavinucea, mama si tata au un singur pat./ Eu dorm la mijloc./ Eu dorm sub plapuma de lâna si ma tavalesc,/ sunt într-o pestera fara iesire./ Mama n-o lasa pe Lavinucea sa se dezveleasca./ Zice, o sa racesti, îti dau una/ de nu te vezi daca te prind cu rinichii pe-afar'/ sunt rinichii tai dar eu tot o sa-ti dau una./ Si astept pâna pâna./ Când pot sa scot picioarele deasupra,/ oai cât poate fi de bine./ Ce fericiti sunt oamenii mari/ ca pot sa-si tina picioarele afara”.
Daca n-ar fi spus-o despre Livia Rosca, Al. Cistelecan ar fi putut opina ca Lavinia Balulescu practica, ea, un soi de Bildungslirism. Adica al initierii si formarii, restrâns la etapa copilariei. Dar glumet si usor. Iata, în acest sens, „Învataturile mamei catre Lavinia”: „Trebuie sa te mariti cu un barbat bogat/ zice mama./ Sa nu fii fraiera./ Dar sa nu fie urât sau batrân./ Sa nu fie negru./ Sa aiba facultate./ Tu esti desteapta stiu eu ce am facut./ Dar sa nu mai aiba frati si sa nu stai cu soacra./ Tre' sa faci un copil./ Toti barbatii vor copii./ N-o sa mori din asta./ Lavinia./ Si sa nu iei primul bou biped./ Eu sunt în stare sa promit orice./ Fratele meu Felix si cu mine alcatuim un barbat perfect./ Unul care nu pierde niciodata la poker./ Unul care se plimba seara descult/ pe acoperisurile domnisoarelor./ Unul care trage vânturi în cada./ Noi doi ridicam colacul de la wc de fiecare data”. Si iata familia, poruncile si interdictiile: „În casa mai stau: Mamaie Tocoia, tataie Cutica si Panche./ Nu în acelasi pat./ Daca-i vine la pisu, Lavinucea se abtine un timp./ E mai bine asa./ Uneori, lucrurile mai scapa./ daca te joci cu masina de tocat, o sa-ti tai degetele./ daca stai cu mâinile în apa rece, racesti si-ti fac injectii./ daca stai cu fundu pe ciment, nu mai faci copii./ daca nu te speli pe mâini, faci viermisori./ daca pui mâna pe un câine, îti intra par pe nas./ daca nu mânânci tot, te pocnesc./ daca nu te închini seara, vine ala rau./ daca minti, îti creste nasu'./ daca aflu ca m-ai mintit.../ daca nu-ti faci curat în dulap, n-o sa te ia nimeni de nevasta./ daca iesi pe poarta fara sa-mi spui, te pocnesc./ daca bei apa multa, faci broaste-n burta./ daca nu-ti legi sireturile o sa-ti spargi capu'./ daca-ti spargi capu', te manânc!”.
Lavinia Balulescu scrie o poezie simpatica, prin care, cel putin dupa opinia pe jumatate serioasa, pe jumatate ironica a lui Daniel Vighi, adie inefabilul: : „Calitatea talentului, doamnelor, domnisoarelor si domnilor receptori, nu prea stim de unde vine ea. E adevarat ca nu vom sti nici unde va ajunge. O putem doar dibui, o putem pipai cu simturile receptoare. Cititi pe Lavinucea daca nu ma credeti, fiti ca Toma si pipaiti, rogu-va, cum e sa spui liric despre lucruri simple si deodata totul sa devina atât de complicat. De frumos. De fain. De autentic. De viu. Ia te uita ce spune poemul, zicem, nici nu m-am gândit ca ar putea spune asa ceva”.
Ramâne o singura problema: desi textele sunt agreabile, dupa ce ai citit câteva te-ai cam lamurit si (mai ales daca nu esti critic literar) nu mai simti nevoia sa le citesti pe toate.

 
Cenaclul Literar Online
«Noduri şi Semne»
Editura InfoRapArt
EXPOZIŢIE DE CARTE
Simon AJARESCU, Eminescu versus Eminescu, arhipoeme, Ed.Geneze, Galati,2001
ANTOLOGIE LITERARĂ
Arhiva de ANTOLOGII
FESTIVALUL ASPRA 2014
Biblioteca CENACLULUI
Cărţi publicate de membri
ACTIVITATE LITERARĂ
Arhivă IMAGINI
ATELIER LITERAR
Dicţionar de tehnici
Figuri de stil
Starea poeziei
Literatura fantastică
Curente literare
Reguli de ortografie
Ghid de exprimare
Contact
Istoria cenaclului
Membrii cenaclului
PUBLICÃ ŞI TU!
ONOMANTIA
MĂREŢIA OMULUI
MenStrict
Cel mai util cadou pentru iubita ta!
[ Free download]
Revista literara BOEMA
Editura InfoRapArt

OPINII
Opiniile sau punctele de vedere întâlnite aici aparţin celor care le-au exprimat.
POEZIE      PROZĂ      ESEU      TEATRU      UMOR      DIVERSE      BIBLIOTECĂ
Contact: webmaster@inforapart.ro              Copyright © 2002 - ANA & DAN