te visam cãutându-mã
într-o poezie
cu sufletul despãrţit în silabe
coboram spre inima ta
pânã la ultima literã
mâinile întinse spre zãri
le ridicai prin negura cerului
pânã la zenit
pe vârfurile degetelor
se-mbrãţişau nuanţele curcubeului
şi-ntr-o strângere la pieptul tãu
redeveneam luminã
cuvintele
ţi le-aş fi scris
cu lumina amurgului
apoi aş fi împãturit cerul
sã ţi-l pun rãvaş
la o ceaşcã de cafea
acea poezie
n-am vrut sã ardã
speram sã revinã în vis
înainte sã afle dezamãgirea
acolo
timpul m-ar fi lãsat
cãlãuzã destinului tãu
iar tu
n-ai mai fi spus
cu atâta resemnare
cã viaţa e cum e…
şi poate
am sã-ţi mai scriu cuvinte
cu inima frântã
dar sã ştii iubito
ploile toate nu-mi ajung
sa le învãţ odatã… despãrţirea
