te visam cãutându-mã
într-o poezie
cu sufletul despãrţit în silabe
coboram spre inima ta
pânã la ultima literã
mâinile întinse spre zãri
le ridicai prin negura cerului
pânã la zenit
pe vârfurile degetelor tale
se-mbrãţişau nuanţele curcubeului
şi-ntr-o strângere la pieptul tãu
redeveneam luminã
cuvintele
ţi le-aş fi scris
cu lumina amurgului
apoi aş fi împãturit cerul
sã ţi-l pun rãvaş
la o ceaşcã de cafea
acea poezie
n-am vrut sã ardã
speram sã revinã în vis
înainte sã afle dezamãgirea
acolo
timpul m-ar fi lãsat
cãlãuzã destinului tãu
iar tu
n-ai mai fi spus
cu atâta resemnare
cã viaţa e cum e…
şi poate
am sã-ţi mai scriu cuvinte
cu inima frântã
dar sã ştii iubito
ploile toate nu-mi ajung
sa le învãţ odatã… despãrţirea
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
putine vor fi si acele cuvinte...oricata putere de sugerare vor avea...
cuvintele
pe care n-am avut curaj sã le rostesc
ţi le-aş fi scris
cu lumina amurgului stacojiu
apoi aş fi împãturit cerul
sã ţi-l pun rãvaş
la o ceaşcã de cafea