Cenaclul literar «Noduri si Semne» NODURI ŞI SEMNE Cenaclul literar «Noduri si Semne»
Cenaclul literar «Noduri şi Semne» - «Inainte de a face un lucru perfect, realizeaza ceva perfectibil.» - [Bill Gates]
NOUTĂŢI POEZIE PROZĂ ESEU TEATRU UMOR DIVERSE BIBLIOTECĂ
HOME
CREAŢII LITERARE
Autori-Texte-Opinii
Adaugă un text
Modifică/Şterge text
Modifică/Şterge opinie
ÎNREGISTRĂRI
Înscrie-te!
Modifică înscrierea
Şterge înscrierea
Schimbă parola
NOUTĂŢI
Ultimul text plasat
Ultimul autor înscris
Lista textelor
Lista comentariilor
OPINIA TA
Spune-ţi părerea!
NOU! NOU! NOU!
Termeni & Condiţii
Link-uri utile
Vrei un site personal?
CyberPoems
Poeme cibernetice
Soft nominalizat la Concursul Naţional de e-content, mai-2005
[Free download]
SITE-URI PRIETENE
»  Portal de divertisment
»  Anticariat online
»  Poeme cibernetice
»  Meditaţii, meditatori
»  AnteCV - Testare online
»  Management sexual
»  Testare/evaluare offline
»  Pro LOTO 6/49, 5/40
  Vizitatori:  20222172  
  Useri online:   13  
Cenaclul «Spune ceva»

Revista literara BOEMA

Filme si aplicatii multimedia educationale

DONATI
PENTRU CULTURĂ


Anunţuri: Antologie literară colectivă  
Autor: Zaharia Gabriel ( zaharia20 ) - [ PROZA ]
Titlu: De la condiţia precarã la condiţia ridicolã a
De la condiţia precarã la condiţia ridicolã a omului


În acele momente, îmi simţeam corpul cuprins de o lentoare, un fel de simptom al minţii mele obosite. Vroiam sã mai iau o gurã de aer aşa cã m-am hotãrât sã ies şi sã mã plimb câteva minute. Pãrãsisem toate ideile mele ca pe nişte mâini care îmi storceau creierul, lãsandu-le sã se ţinã de câteva cuvinte, pe o foaie de la sfârşitul caietului. Nu mai puteam sta în casã. Simţeam cã pereţii îmi sunt duşmani, vrând parcã sã mã înghesuie, sã mã sufoce.
Ieşirea era ca o revenire în concret. Tãlpile mele leneşe mã duceau spre nicãieri. Îmi lãsam gândul sã zboare printre frunzele tinere, învãluite de vânt. Cerul era cam posomorât. Mi se pãrea cã norii erau îmbrânciţi de vântul ce era mult mai puternic acolo sus. Cu toate acestea, mã simţeam reconfortat. Era ca o reîmprospãtare a sufletului iar gândul umbla parcã strãin de mine, şi el în cãutarea energiei vitale, întorcându-se pânã la originile vieţii.
Uneori nimic nu e mai încântãtor decât sã stabileşti, fie şi pentru un scurt timp, o anume relaţie cu natura. Vorbesc de acea legãturã în care uiţi de superioritatea condiţiei umane, în care eşti egal pânã şi cu cel mai mic fir de iarbã. Gândeam în acele clipe cã şi acel firicel de iarbã trebuie sã aibã un suflet. Şi totuşi, cã unei gâze, din timpul ei atât de scurt, i s-ar putea pãrea cã însãşi viaţa mea este eternitatea, desãvârşirea. "Iatã, câtã mãrire de sine!", îmi spuneam. Deseori avem impresia cã totul pe Pãmânt este inferior atunci când e raportat la fiinţa umanã. De prea puţine ori ne gândim la ce suntem noi de fapt în raport cu Universul despre care nu ştim prea multe dar îndrãznim a intui chiar mai mult decât ştim. Astfel ajungem sã ne considerãm mici zeitãţi şi uitãm de originile noastre şi de condiţia noastrã precarã.

Şi în timp ce mã plimbam eu, aspirând la contopirea spiritualã cu Marele Tot, începeam sã simt cum mişcã ceva pe gâtul meu ca şi când m-ar fi atins nişte degete. N-am dat importanţã senzaţiei dar şirul gândurilor mele s-a pierdut într-un sfârşit care coincide cu finalul introducerii. Dau sã intru pe uşã, când deodatã, simt o înţepãturã puternicã pe gât. Într-o fracţiune de secundã duc mâna la ceafã aplecându-mã ca dintr-un reflex involuntar. Vizibil iritat, scutur de câteva ori gulerul puloverului. Aud un bâzâit scurt şi în urmãtoarea clipã vãd o albinã ţâşnind pe uşa care rãmase deschisã. "Fir-ai tu sã fii, îmi zic, te-ai grãmãdit sub gulerul meu şi… te-ai repezit sã mã înţepi!" Mã durea îngrozitor de tare înţepãtura şi mã enervasem teribil. Începusem atacul împotriva vecinului Gheorghiţã care se ocupã de ceva vreme cu apicultura. "Fu-tu-ţi muma-n… cu albinele tale cu tot! De ce dracu’ nu le-nchide acolo, în grãdina lui?! Sã se ducã la florãrie sã le ia câte-un braţ de… buruieni şi sã le punã între stupii lui, acolo!" Şi delirul meu ca o reacţie infantilã, contnuã încã vreo câteva minute dupã care mã mai potolisem puţin. Dar senzaţia de mâncãrime încã o mai aveam. Îmi simţeam gâtul înfundat şi începusem sã respir greu. Senzaţia de mâncãrime se extindea pe tot corpul parcã. Mã scãrpinam din creştet pânã-n vârful degetelor. Motanul care dormea langã mine dus, l-am luat de coadã si l-am aruncat cât colo. Credeam cã vreun purice nu-mi dã pace. Apoi faţa mi se înfierbântã pânã la limita suportabilitãţii.
Dau sã privesc în oglindã. Mã înroşisem foarte tare la faţã iar senzaţia aceea de fierbinţealã dar şi mâncãrimea erau din ce în ce mai insuportabile. Îmi scot tricoul şi privesc speriat bãşicile care îmi apãruserã pe piele. Repede mã duc s-o intreb pe mama ce dracu’ e cu mine…

O asistentã mã trase repede de mânã, apoi mã împinse pe un scaun. "Ţine pumnu’ strâns", mi-a zis. Îmi izbi douã palme peste încheieturã şi-n urmãtoarea secundã îmi înfipse o branulã. Îmi tot spunea sã întorc capul. Vedeam însã, cu coada ochiului, cum (foarte ciudat!) sângele ţâşnea pânã pe geamul uşii. Smulse un pumn de vatã pe care îl îndesã peste încheieturã iar în cele din urmã, reuşi sã mã conecteze la o perfuzie. "Cum te simţi acuma?" mã întrebã ea cam dupã un minut. "Mai bine, zic." De fapt mã simţeam la fel. Acest "mai bine" era un rãspuns din viitor pe care îl smulsesem din dorinţa de a mã simţi mai bine. Avea sã mai treacã o vreme pânã sã fie valabil rãspunsul.
Dupã 20 de minute am ajuns la spital. Asistenta deschise brusc uşa salvãrii, luã perfuzia şi îmi spuse s-o urmez. Îmi puse aceeaşi întrebare: "Cum te simţi acuma?" Iar eu îi dãdusem acelaşi rãspuns simţind cã sunt mai aproape de starea care ar fi trebuit sã-l însoţeascã. Mergeam dupã ea ca un câine ameţit. Intrasem în hol iar asistenta mã trãgea când într-o parte, când în cealaltã, uitându-se dupã cineva care sã mã ia în primire. Am trecut printre perechile de ochi de pe pereţii holului şi am ajuns în faţa altor asistente care nu ştiam ce gãsiserã de râs când mã vãzuserã. "Hihihi… ce-ai pãţit mã bãiatule?" "Am fost înţepat de-o albinã, zic." "Când?" "Pe la trei." "Hãhã, şi-abia acu’ te-ai gândit sã vii (era patru şi ceva)." În timpul acesta încercam sã-i spun C.N.P.-ul asistentei de pe ambulanţã ce nu mã auzea din cauza celorlalte care râdeau de mine. Mai târziu am realizat situaţia în care mã aflam (roşu la faţã cu asistenta care mã târa dupã ea ţinând perfuzia în mânã şi eu încercând sã descriu simptomele mele de care nu mi se pãrea cã ar fi cineva interesat). Asta le distra pe ele atât de tare!
Am ieşit din acea încãpere a asistentelor care râdeau de mama focului şi am intrat într-alta unde m-am aşezat pe un fel de pat. Auzeam din camera alãturatã: "Mimi, du-te şi bagã-i nişte… n-am înţeles ce." Apoi, acea Mimi, intrase cu câteva seringi pe care le înfipse în perfuzie, dupã care ieşi. Avea o figurrã rece, glaciarã chiar şi arãta, prin mişcãrile ei, un soi de plictisealã, permanentã aş fi zis. O singurã datã am simţit privirea ei întâlnindu-se cu a mea însã doar o fracţiune de secundã. Tot ce intra acolo era sau trebuia conectat la o perfuzie şi înţepat cu seringa. Atât mi se pãrea cã ştie.
"Mai bine" devenise valabil acum. Gãsisem şi starea lui. Respiram normal, senzaţia de mâncãrime îmi trecu iar în scurt timp aveau sã disparã şi acele bãşici de pe corp. Trebuia sã mai aştept dar asta nu mã deranja. Priveam îndelung la acea perfuzie agãţatã undeva sus. O vedeam ca pe cealaltã jumãtate a unei clepsidre parcã, ce nu mai putea fi intoarsã. Starea mea se pierduse odatã cu timpul scurs. Şi mã tot gândeam în acele momente, ce scurtã e trecerea de la condiţia precarã la condiţia ridicolã a omului.


Nr Comentarii Comentatori
1. ...ceea ce transmiti. Asta e motivatia mea suprema. Imi doresc sa si comunic cu oamenii prin poezie. Asta ca o compensatie a faptului ca eu sunt un tip introvertit si nu prea vorbaret. Glumind, la randu-mi, as putea spune ca mai mult scriu decat vorbesc.

Va multumesc pentru apreciere domnule Petre Rau.
zaharia20
2. Intr-adevar, este uluitor cat de multi oameni scriu poezie. Cand am inceput sa scriu, credeam ca sunt eu si inca vreo cativa dar m-am inselat.

Sunt constient de defectele mele. Stiu ca nu sunt suficient de matur emotional, ca nu sunt foarte bine instruit din punct de vedere estetic. Dar poezia o simt mai aproape de mine. Imi este necesara. Ea imi ofera libertatea de care am nevoie. Si ma opresc aici sa nu devin patetic.

Am mai spus-o: nu exista satisfactie mai mare decat aceea de a bucura pe cineva pr
zaharia20
3. Ţi-am mai spus? Eşti mult mai consistent în prozã! De altfel, în curând, toatã lumea va vorbi în poezie, poezia va deveni vorbire, aşa cã, proza va pãstra singura noastrã şansã de a râmâne scriitori (glumesc, dar e un adevãr)! pera
[ Comentează! ] [ Texte ] [ Autori ] [ HOME ]
Cenaclul Literar Online
«Noduri şi Semne»
Revista Boem@
EXPOZIŢIE DE CARTE
Stela IORGA, A doua intoarcere din Nam, Ed. CCDJ, Galati, 2010
ANTOLOGIE LITERARĂ
Arhiva de ANTOLOGII
FESTIVALUL ASPRA 2014
Biblioteca CENACLULUI
Cărţi publicate de membri
ACTIVITATE LITERARĂ
Arhivă IMAGINI
ATELIER LITERAR
Dicţionar de tehnici
Figuri de stil
Starea poeziei
Literatura fantastică
Curente literare
Reguli de ortografie
Ghid de exprimare
Contact
Istoria cenaclului
Membrii cenaclului
PUBLICÃ ŞI TU!
ONOMANTIA
MĂREŢIA OMULUI
MenStrict
Cel mai util cadou pentru iubita ta!
[ Free download]
Revista literara BOEMA
Editura InfoRapArt

OPINII
Opiniile sau punctele de vedere întâlnite aici aparţin celor care le-au exprimat.
POEZIE      PROZĂ      ESEU      TEATRU      UMOR      DIVERSE      BIBLIOTECĂ
Contact: webmaster@inforapart.ro              Copyright © 2002 - ANA & DAN