Se întâmplã uneori sã îmi amintesc de un fost coleg de liceu cu care nu cred sã fi schimbat mai mult de cincizeci de cuvinte în cei patru ani. Ce-i drept, nici eu nu eram un tip foarte comunicativ. Eram destul de timid, retras, prea serios uneori. În orice caz, mi se pãrea, atunci cel puţin, cã nu personalitatea mea era cauza abisului comunicãrii dintre mine şi colegul meu.
Încerca de fiecare datã sã parã entuziast şi mereu în centrul atenţiei. Zâmbetul lui mi se pãrea mecanic, ca al unui robot. Muşchii feţei se angrenau, plictisiţi parcã, în scoaterea unui zâmbet care de foarte puţine ori era însoţit de sclipirea din ochi care îl face firesc. Era un tip înalt, zvelt, un bun atlet. Se arãta dur şi avea un teribilism cam neobişnuit chiar şi pentru vârsta adolescenţei. Nu ezita niciodatã sã facã demonstraţii de forţã sau sã arate cã suportã durerea fãrã sã se vaite. Am fost şocat când, într-una din zile, intrase pe uşa clasei cu antebraţul înfãşurat într-un pansament. Crezusem cã a avut un accident, cã a suferit o fracturã. Dar am aflat ulterior cã de fapt el însuşi se tãiase pânã la cot. A fost de-a dreptul tulburãtor pentru mine. Îmi era groazã sã mã gândesc ce e în mintea lui, ce anume l-a determinat sã facã un asemenea gest.
Profesorul de sport îl alesese sã conducã antrenamentele de încãlzire vãzând cã ştie toate exerciţiile şi ordinea în care trebuiau executate. Asta îl încânta cu adevãrat. Toţi îl urmau şi îl imitau iar el se simţea un fel de lider, mai important decât ceilalţi oricum. Se enerva teribil atunci când, în lipsa profesorului, nimeni nu vroia sã execute clasicele mişcãri de încãlzire sau mãcar sã-l urmeze. Pur şi simplu nu suporta acest lucru. Ura sã fie ignorat, sã-i fie subminatã "autoritatea", sã nu se ia în calcul "învestirea" de cãtre profesorul pe care îl aprecia nespus pentru scoaterea lui în evidenţã.
Îmi amintesc cã îi plãcea limba englezã. Participa la diverse concursuri şi era printre cei mai buni. Dar avea un soi de invidie faţã de un coleg care, uneori, obţinea rezultate mai bune decât el. Aceastã invidie a lui - n-am înţeles niciodatã de ce – rãbufnea prin gesture violente, de multe ori, ca atunci când ar fi vrut sã-l "coboare" prin orice mijloc şi sã demonstreze prin asta, mult râvnita superioritate a sa.
Glumele lui pãreau nişte sãgeţi caustice slãvindu-i dorinţa de batjocorã. Oricând puteai deveni o ţintã. Avea propriul stil de "execuţie". Îi simţea pe ceilalţi care puteau fi toţi în afarã de oricare altul, atunci când, în colţul gurii, le stãtea râsul acela batjocoritor care aştepta sã fie gâdilat de o glumã de periferie. Şi nimeni nu putea sã reziste valurilor care se nãpusteau asupra lui când colegul de clasã dãdea din mâini şi din gurã în balta urât mirositoare a abjecţiei.
Dar personajul (cãci aşa îl vedeam, ca pe un personaj) mi se pãrea o fãcãturã, un tip care pozeazã într-o aparenţã a bunãstãrii interioare. "De ce s-ar chinui cineva sã arate cã se simte bine cu sine dacã el chiar se simte, îmi spuneam". Cu timpul am ajuns sã cred despre colegul meu cã e un fel de jongleur cu mãştile pe faţã. Si totuşi, mi se pãrea cã în sufletul lui se ascundea ceva. Nu ştiam ce şi oricum, vroiam sã cred cã doar mi se pãrea.
Unii profesori mai practicau din când în când "execuţii" în faţa clasei ce puteu fi eficiente dacã "arma" folositã de ei nu era doar un ideal. Adicã dacã ar fi existat o majoritate consistentã de elevi conştiincioşi astfel încât ceilalţi sã se simtã ruşinaţi de dojana lor şi sã punã mâna pe carte, cãci acesta era de fapt scopul. Însã lucrurile stãteau exact pe dos iar cel care era mustrat, rânjea sfidãtor ştiind cã va fi asimilat şi apreciat pentru "comportarea exemplarã" de cãtre colegii majoritari.
Aşa se întâmplase şi cu acel coleg de a cãrui familie eu nu ştiam nimic. De aceastã datã mustrarea o fãcea profesoara de matematicã, dumneaei fiind cam singura care putea stinge, prin simpla prezenţã, acea rumoare a indiferenţei noastre. "Şi ce credeţi voi mãi bãieţi, cã o sã vi se ofere ceva gratis în viaţa asta? Credeţi cã o sã puteţi trişa la nesfârşit aşa cum doriţi sã faceţi la BAC?" Era deci autoritarã iar spusele ei nu puteu fi luate în râs.
Adrian îşi luã caietul şi îl deschise în faţa profesoarei arãtându-i cele câteva rânduri pe care apucase sã le scrie în pauzã, vrând sã convingã astfel cã şi-a fãcut tema. Schiţase un zâmbet mecanic adresat tuturor. Trebuia sã se înţeleagã relaxarea şi indiferenţa lui. "Ştii în ce situaţie eşti, nu?" "Da." "Ştii cã e foarte probabil sã nu treci, îi spuse pe un ton scãzut dar înţepãtor." "Da." "Şi ce ai de gând?" Urmã câteva secunde de linişte absolutã în timp ce Adrian era vizibil emoţionat, neliniştit şi mi se pãrea ciudat cã nu se putea stãpâni. Nu-şi mai ţinea mâinile încrucişate la piept. Nu-şi mai permitea sã fie respingãtor, sfidãtor. Îi pierise curajul. "Vreau sã ştiu şi eu, ce spun pãrinţii de situaţia în care te afli? Le-ai spus?" "Da." "Şi?" Reveni acea linişte. Adrian pierduse contactul cu clasa. Niciun clãnţãnit de pix şi niciun foşnet de hârtie nu se mai auzeau. Toţi rãmaserã încremeniţi, cu privirile îndreptate cãtre personajul "executat" care pãrea cã şi-a pierdut masca de pe faţã. Era o linişte spectaculoasã. Dar şi mai spectaculoasã era expresia nemaiîntâlnitã a feţei lui Adrian care trãda o emoţie umanã şi profundã. Nu mai era vorba despre un rol de aceastã datã. "Ce zice taicãtu’…? Vreau sã ştiu şi eu ce zice taicãtu’ de situaţia ta." Faţa i se înroşi iar ochii i se umplurã de lacrimi. Izbucni în plâns. Ei bine, da, chiar plângea, deşi nu mi-a venit sã cred pe moment. Încerca sã-şi înghitã suspinele dar muşchii feţei tremurau neîncetat. Eram surprins nu de persoana lui ci de emoţia în sine care era atât de puternicã încât mã emoţiona pe mine însumi pânã la lacrimi. Îmi era milã! Îmi era milã, cum nu mi-a fost vreodatã, de cineva pe care îl dispreţuiam. Îmi era milã de omul Adrian despre care am aflat în acele clipe cã, în urmã cu câţiva ani, tatãl lui murise.
