Cenaclul literar «Noduri si Semne» NODURI ŞI SEMNE Cenaclul literar «Noduri si Semne»
Cenaclul literar «Noduri şi Semne» - «Oamenii inteligenti sunt la fel pretutindeni.» - [Jerome K. Jerome]
NOUTĂŢI POEZIE PROZĂ ESEU TEATRU UMOR DIVERSE BIBLIOTECĂ
HOME
CREAŢII LITERARE
Autori-Texte-Opinii
Adaugă un text
Modifică/Şterge text
Modifică/Şterge opinie
ÎNREGISTRĂRI
Înscrie-te!
Modifică înscrierea
Şterge înscrierea
Schimbă parola
NOUTĂŢI
Ultimul text plasat
Ultimul autor înscris
Lista textelor
Lista comentariilor
OPINIA TA
Spune-ţi părerea!
NOU! NOU! NOU!
Termeni & Condiţii
Link-uri utile
Vrei un site personal?
CyberPoems
Poeme cibernetice
Soft nominalizat la Concursul Naţional de e-content, mai-2005
[Free download]
SITE-URI PRIETENE
»  Portal de divertisment
»  Anticariat online
»  Poeme cibernetice
»  Meditaţii, meditatori
»  AnteCV - Testare online
»  Management sexual
»  Testare/evaluare offline
»  Pro LOTO 6/49, 5/40
  Vizitatori:  20213991  
  Useri online:   6  
Cenaclul «Spune ceva»

Revista literara BOEMA

Filme si aplicatii multimedia educationale

DONATI
PENTRU CULTURĂ


Anunţuri: Antologie literară colectivă  
Autor: Zaharia Gabriel ( zaharia20 ) - [ PROZA ]
Titlu: Popa Nicolae (din "Cuvantul ca o prada")
"Aoleu sãri-mi-ar ochii
Sã nu vãd cum furã popii"
(Ada Milea - Aoleu)

Duminicã dimineaţa e musai sã te trezeşti pios. Aşa ai zice vãzând feţele oamenilor veniţi în numãr mare, în vremurile bune, la Biserica din sat. N-ai crede cã pânã sã pãşeascã (obligatoriu cu dreptul) peste pragul lãcaşului sfânt, mulţi dintre ei erau cuprinşi de un entuziasm nemaipomenit. N-ai putea sã-ţi explici în aceste condiţii cum de oamenii pot intra brusc în pielea "personajului bisericesc" pe a cãrui faţã şade o umilinţã profundã. "Nu, nu poate fi doar o mascã de duminicã. E ceva ce vine din interior", ai spune. Cei mai iscusiţi, ca sã zic aşa, întru "exteriorizarea" pioşeniei sunt oamenii mai în vârstã. Experienţa îşi spune cuvântul. Ei considerã cã tinerii trebuie sã le acorde respect nu pentru înţelepciunea lor (şi aici nici nu e cazul) ci pentru faptul cã au o vârstã considerabilã şi fiindcã merg la Bisericã. Dupã atitudinea lor îţi vine sã crezi cã ei înţeleg în cel mai profound mod cu putinţã cele spuse de Preot şi mai cã ar fi ei în stare sã ţinã slujba de la cap la coadã. Nu pricep nimic de fapt iar mulţi dintre ei sunt doar semianalfabeţi scufundaţi în mocirla superficiului. Pentru ei nu e nicio diferenţã între a "bate" zeci de cruci (transformând asta într-o rutinã), cerându-i lui Dumnezeu orice, şi a stinge cãrbuni într-o canã cu apã zicând de trei ori "Tatãl nostru". Unii dintre ei îşi ascund sentimentul sincer al umilinţei sub bãrbile lungi şi încãrunţite. Ei impun respect, oamenii îi vãd cu alţi ochi…"Uite. Si eu am barbã la fel ca Pãrintele Nicolae."
Şi femeile ajunse la vârsta "înţelepciunii" sunt cuprinse de pioşenie dar, în acelaşi timp, nu le scapã niciun detaliu. Mai ales, când e vorba de vestimentaţie. Domnişoarelor, care, din neatenţie poate, nu se supun pânã la cel mai mic amãnunt rigorilor bisericeşti în ceea ce priveşte îmbrãcãmintea, le e fricã mai mult de gura babelor decât de pedeapsa lui Dumnezeu. Iar dacã se întâplã sã treci pe lângã banca din faţa cârciumei unde babele stau în şir, dupã ce vin de la Bisericã, cu halbele de bere în mânã sau chiar cu câte o cinzeacã, tu ştiindu-te cu musca pe cãciulã cã n-ai fost la Bisericã, e imposibil sã nu auzi: "Al cui e ãsta fa?" "Nu ştiu al cui e, da’ ştiu cã e din sat." " Fa, da ãsta nu vine la Bisericã deloc? Cã nu l-am vãzut azi."
Într-o vreme însã, oamenii nu prea se mai aratãtau spirituali. Lipsa banilor, problemele din familie sau poate doar dezinteresul îi faceau sã se îndepãrteze de cele sfinte. Pãrintele Nicolae le spunea des oamenilor cã numai Dumnezeu îi poate ajuta sã depãşeascã necazurile şi cã nimic nu se poate întâmpla fãrã voia lui. (Cam riscantã construcţia frazei. Dacã nimic nu se întâmplã fãrã voia lui, oamenii ar putea deduce cã Dumnezeu le dã şi necazuri, ceea ce ei nu-şi doresc. Dar tot el îi consola spunându-le cã dacã ceva rãu ţi se întâmplã, e un semn de la Dumnezeu şi nu te poţi opune.)
Predicile Pãrintelui cu care dorea sã apropie oamenii de el însuşi şi implicit de Dumnezeu, nu pãreau sã conţinã o vãditã compasiune faţã de oamenii necãjiţi, ci mai degrabã ele aveau ca scop responsabilizarea oamenilor faţã de instituţia bisericeascã la care cu toţii trebuiau sã contribuie financiar. Zeci, sute de Biserici construite peste noapte, toate trebuind sã fie cât mai mari şi cu cât mai mulţi preoţi, Catedrala Mântuirii Neamului… Toate acestea se fac şi se întreţin cu bani. Dumnezeu nu are bani (şi nici nu cere nimãnui, de fapt) dar mulţi oameni au fost învãţaţi cã pot primi milostenia Domnului dacã vor contribui. Şi cui nu i s-a întâmplat sã i se cearã bani pentru iertarea pãcatelor sau pentru diverse lucruri, multe dintre ele fiind irelevante în raport cu credinţa în sine? "Am hotãrât sã refacem treptele Bisericii. Prin urmare, fiecare trebuie sã punã câte o sutã de lei la picioarele lui Hristos cã Dumnezeu e sus si vede." Replica aceasta e aproape un cliseu pentru oamenii de la ţarã în special dar e eficientã. Are un rol mobilizator. Niciun om de bun simţ nu poate rãmâne indiferent, mai ales la auzul cuvintelor "picioarele lui Hristos". Mai e şi contribuţia care nu e o problemã cãci o sutã de lei pe an nici nu e mult, în timp ce pentru un abonament la o companie de cablu TV, oamenii plãtesc triplu.
Preoţii nu au de ales. Ei nu le pot oferi oamenilor libertatea de a cãuta şi de a gãsi calea directã cãtre divinitate. Ideea cã întotdeauna e nevoie de un intermediar, de un om cu har adicã, trebuie adânc înrãdãcinatã în conştiinţa colectivã. Cu siguranţã cã acest lucru e în fişa postului care nu e scrisã, în niciun caz, de Dumnezeu. La urma urmei, a fi Preot înseamnã, în primul rând sã ai o meserie iar lãcaşele sfinte aparţin unei instituţii, instituţie care strânge şi împarte cum vrea ea sute de milioane de euro pe an.
Vãzând cã din ce în ce mai puţini oameni vin la Bisericã în zi de sãrbãtoare, Pãrintele Nicolae începu a sta pe gânduri. De astã datã era cât se poate de raţional: "Nu se poate. Aşa nu merge. Trebuie sã gãsesc o altã soluţie. Oamenii nu mai pot fi convinşi cu vorbe pe care eu însumi le simt uzate. Oamenii nu trãiesc în abstract. Ei se bucurã de lucrurile concrete mai mult decât de existenţa lui Dumnezeu sub a cãrui ocrotire tot încerc sã-i conving cã suntem cu toţii. Primaru’ cum a câştigat alegerile? Dându-le de mâncare oamenilor. Eram uimit de fericirea de pe feţele acelora care stãteau la coadã vreme îndelungatã pentru câţiva mici. Nici nu mai conta ce cuvinte sãreau din difuzoare. Oamenii erau sãtui, fericiţi şi îl iubeau pe cel ce avea sã le fie Primar." Şi privirea i se luminã din ce în ce mai mult ca şi cum se apropia încet de gãsirea noii soluţii. "Nevastã-mea, îşi zice, nu pomeneşte de veştile proaste înainte sã mãnânc. O fi ştiind ea cã acea insesizabilã stare de iritare pe care o ai atunci când îţi este foame se transformã într-o bunã dispoziţie dupã ce termini de mâncat. Şi parcã o vãd cu alţi ochi atunci când îmi zice de milioanele cheltuite pe nu ştiu ce haine sau bijuterii scumpe. Si chiar aşteptându-mã, înainte sã mã fi aşezat la masã, sã-mi dea vestea ca pe o loviturã în moalele capului, parcã tot nu mi-ar veni s-o înţep privind-o furios, când mã gandesc la cât de gustoase sunt bucatele pe care mi le pregãteşte şi pe care mi le pune pe masã ca şi când şi-ar cere iertare."
Monologul fu ca un ceas deşteptãtor pentru el. Trebuia deci, sã facã tot ce-i stãtea în putinţã (de fapt tot ce le stãtea oamenilor în putinţã) pentru ca lângã Bisericã sã "rãsarã" un loc unde, din când în când, oamenii sã-şi mai potoleascã foamea. Nu întâmplãtor am pomenit de putinţa oamenilor, a robilor lui Dumnezeu, cum sunt ei numiţi.
– Cu ajutorul lui Dumnezeu, am hotãtât, zise Preotul, ca fiecare dintre credincioşii acestui sat sã punã mânã de la mânã şi sã strângem suma necesarã pentru a construi Casa Praznicalã. Dar sã stiţi un lucru, zise el hotãrâtor. Dacã fiecare ar contribui doar cu 50 sau 100 de lei, nu s-ar putea face nimic. Totul ar fi în zadar. Deci, ori vii cu pensia pe o lunã respectiv cu salariul, ori nu mai dai nimic. Zdrang! Oamenii simţiserã asta ca pe o loviturã în moalele capului. "A înnebunit popa, zise cineva. Pãi de unde sã dau eu un salariu întreg. Abia îmi ajung sã-mi plãtesc ratele la bancã. Si ce sã fac? Sã-mi las copiii flãmânzi?"
Aşa gândeau toţi iar reacţiile lor izvorau din neputinţa de a ajuta la construcţia pe care, în fond, toatã lumea şi-o dorea. (Altfel, ar fi spus pur şi simplu cã nu sunt de acord.) Fiindcã la praznicele ce urmau a fi organizate acolo, nu aveau sã vinã doar câţiva vecini (aşa cum se întâmpla când ele erau organizate acasã) iar restul doritorilor sã aştepte în zadar ca cineva din familia respectivã sã îi invite.
Maria, o femeie bãtrânã, de vreo 70 şi ceva de ani, se îmbrãcase cu hainele ei cele mai bune cu o orã înainte ca Preotul Nicolae sã ajungã, pentru a sfinţi bucatele, la o vecinã a dânsei care îi fãcu de 40 de zile mamei sale. Aşa cere orânduiala creştinã care e lege pentru orice om cu frica lui Dumnezeu. Maria îsi luã scaunul şi se aşezã în faţa ferestrei de lângã uşã, aşteptând cu nerãbdare ca vecina ei s-o invite şi numaidecât sã soseascã şi sã se aşeze în locul ei preferat, lângã Preot adicã. Dar vecina ei se luã cu treaburile şi nu mai venise sã o invite la ospãt. Şi nici sã dea buzna nu putea cãci nimeni nu vine neinvitat. Şi iatã cum rãmase sãrmana femeie dezamãgitã de ajunse sã creadã cã însuşi Dumnezeu a voit sã se întâmple una ca asta.
Acum ospãţurile puteau fi organizate într-un spaţiu adecvat unde încãpeau mult mai mulţi oameni. Mai mulţi oameni care mãnâncã gratis, mai mulţi oameni fericiţi. Mai muţi oameni dispuşi deci, sã "îndure" slujbele pentru rãsplata de dupã.
Aşadar, pânã la urmã, construcţia se fãcu. Şi nu era zi de sãrbãtoare în care cutia milei sã nu fie plinã. Atunci când preaiubitul Preot o desfãcea, ochii i se umpleau de bucurie când vedea cã bancnotele de 5 si 10 lei erau mai numeroase decât cele de 1 leu. Iar Pãrintele Nicolae cânta cu mai multã viaţã, parcã. Punea mai mult suflet în tot ce fãcea. Indrãznea chiar sã mai glumeascã din când în când. Îl mai întrerupea uneori pe dascãlul Vasile din ceea ce el vroia sã însemne cântat, spunându-i: "Pãi bine mã Vasile mã…Când o sã înveţi şi tu cã a cânta nu e tot una cu a râgâi?" Auzindu-l, oamenii izbucneau în hohote de râs. Pãrintele vânduse Dacia lui cea veche care nici mãcar 100/h nu mai prindea. Era timpul dupã atâţia ani, cu ajutorul lui Dumnezeu bine-nţeles, sã-şi cumpere o masinã germanã. Nevastã-sa era mai mult prin mall-uri decât acasã. Se întorcea adesea cu fel de fel de bijuterii şi rochii care mai de care. Dar acest viciu al ei – de a face shopping – nu mai era acum motiv de ceartã. Cu ajutorul lui Dumnezeu, banii erau mai mult decât suficienţi iar popa Nicolae, fericit.

Nr Comentarii Comentatori
1. Savuros!
Multe adevaruri, multa ironie indreptatita, dar de ce sa judecam noi, lasa-l pe El sa judece si vorba aia, sa nu faci ce face popa, fa ce zice el sau mai bine fa ce simti si Dumnezeu va fi bucuros pentru ca ai puterea sa fii tu!
anador
[ Comentează! ] [ Texte ] [ Autori ] [ HOME ]
Cenaclul Literar Online
«Noduri şi Semne»
Revista Boem@
EXPOZIŢIE DE CARTE
Sebastian Golomoz, Un romantic incurabil, poezie, Ed. Zigotto, Galati, 2013
ANTOLOGIE LITERARĂ
Arhiva de ANTOLOGII
FESTIVALUL ASPRA 2014
Biblioteca CENACLULUI
Cărţi publicate de membri
ACTIVITATE LITERARĂ
Arhivă IMAGINI
ATELIER LITERAR
Dicţionar de tehnici
Figuri de stil
Starea poeziei
Literatura fantastică
Curente literare
Reguli de ortografie
Ghid de exprimare
Contact
Istoria cenaclului
Membrii cenaclului
PUBLICÃ ŞI TU!
ONOMANTIA
MĂREŢIA OMULUI
MenStrict
Cel mai util cadou pentru iubita ta!
[ Free download]
Revista literara BOEMA
Editura InfoRapArt

OPINII
Opiniile sau punctele de vedere întâlnite aici aparţin celor care le-au exprimat.
POEZIE      PROZĂ      ESEU      TEATRU      UMOR      DIVERSE      BIBLIOTECĂ
Contact: webmaster@inforapart.ro              Copyright © 2002 - ANA & DAN