Autor:	Zaharia Gabriel ( zaharia20 ) - [ PROZA ]
Titlu:	Cererea subsemnatului Marius D.

Aveam atunci o oarecare nelinişte în suflet. Mã simţeam ca atunci când nişte grele amintiri s-ar fi îndreptat spre mine ca un tãvãlug rostogolindu-se din trecut. Eram tulburat, însã nu într-un fel tragic. Simţeam acea tulburare mai degrabã ca pe o apãsare a aducerii aminte. Cãutam sã-mi ocup timpul cu lucruri care sã mã scoatã din starea pe care o aveam. Luasem o carte a lui Barbu Delavrancea. Am deschis-o la Hagi-Tudose. Începusem sã citesc însã nici dupã vreo douã-trei ceasuri n-am putut sã scap din ghearele acelor amintiri ale unei întâmplãri care mi se pãrea atunci cã sfârşeşte totul. Nici mãcar suprema revoltã a lui Hagi-Tudose împotriva motanului cu coada lui de un stânjen din cauza cãruia i se rãcea toatã casa, nu mi-a schimbat starea de spirit. M-am ridicat de la masa mea îndreptându-mã spre o posibilã evadare. Priveam pe fereastrã cumplita faţã a iernii. Se vedea numai printr-o bucatã de geam înrãmat pe dinafarã cu fulgi de zãpadã îndesaţi de vânt în marginile ferestrei. Vântul vroia parcã sã sugrume casele şi sã le transforme în dâmburi albe. Atât de puternic era viscolul! Oamenii care îndepãrtau troienele din jurul caselor şi pe care cu greu îi zãream, pãreau a fi personaje din literatura absurdã. În urma lor zãpada se aduna la loc în scurtã vreme. Fiecare dintre ei pãrea a fi un Niki Junpei din Femeia nisipurilor a lui Kobo Abe. Doar cã ei se aflau într-o situaţie oarecum diferitã şi într-un peisaj "opus". Nici locuinţa mea nu se afla într-o zonã mai feritã. Dimpotrivã, ai fi zis cã e o pradã perfectã pentru viscolul care vroia sã înghitã întregul sat. Trebuia deci sã mã transform la randu-mi într-un Niki Junpei şi sã ies în deşertul alb, nu sã caut insecte ci sã dau la lopatã. Îmi şi imaginam cum stã Dumnezeu (un împãtimit al literaturii absurde) la masa lui de lucru, scriind încã un capitol interesant în nesfârşitul roman al Sãu – Omenirea, cu personaje ca mine sau asemenea consãtenilor mei. Spre searã, iarna se mai îmblânzi puţin. Copacii osteniţi de vânt îi mulţumeau Marelui Autor pentru rãgazul oferit. Eu, rãsuflam uşurat cã în sfârşit nu mai era nevoie sã fac, pentru a nu ştiu câta oarã, înconjurul casei dând în zadar la lopatã. Uitasem în acele momente de gândurile ce nu-mi dãdeau pace încã de dimineaţã, dar nu pentru multã vreme. Liniştea serii avea sã mi le aducã înapoi iar odatã cu ele şi acea stare de spirit care nu-mi convenea deloc. "Nu se poatre adormi aşa", mi-am zis. Nu vroiam sã adorm cu acea crudã amintire a despãrţirii mele. Mã hotãrâsem sã merg la un prieten cu care nu mã mai întâlnisem de aproape o sãptãmânã şi pe care ştiam sigur cã nu-l puteam gãsi decât acasã. N-ar fi putut sã plece niciunde pe acea vreme cumplitã. Cerul era senin iar Luna nu apãru încã. Noaptea se adâncea şi pãrea cã aţâţã gerul care se repezea ca un câine turbat la picioarele mele înfipte în cizme de cauciuc. Înaintam pe uliţa strãbãtând casele chircite de frig sub acoperişurile cu hornuri fumegând. Apoi am luat-o la stânga, pe o altã uliţã de unde zãream imensul deal alb ce pãrea o rampã cãtre cerul înstelat. O fâşie de arbori suia pe marginea dealului lãsând printre crengile lor sã se arate Luna ce pãrea un disc de aramã. Ajunsem în sfârşit acasã la amicul meu. Mã oprisem în faţa uşii. Câinele anunţase dinainte venirea mea. În timp ce auzeam paşii prietenului meu – Adrian care venea sã-mi deschidã, eu îmi chinuiam muşchii feţei încercând sã-i arãt un zâmbet de aparentã bunãdispoziţie. Puţin surprins, Adrian mã invitã în casã. Mi-am scos cizmele din picioarele ca douã retezãturi de lemne şi m-am apropiat de soba în care auzeam lemnele trosnind, ţinând mâinile la spate sã mi le încãlzesc. Adrian începu sã mã întrebe ce şi cum dar îşi dãdu seama cã ar fi mai bine sã mã lase un timp sã mã încãlzesc, vãzând cum gura mea nu mai primea ajutor de la muşchii feţei pentru articularea cuvintelor. Îmi spuse cã mai are câte ceva de fãcut pe-afarã şi mã invitã sã-l aştept. Mã apropiasem de sobã sã-mi încãlzesc picioarele. Încetul cu încetul începeam sã-mi simt şi mâinile ca şi când aş fi recãpãtat pãrţi din propriul meu corp. Simţeam cum mi se înfierbântau obrajii ce probabil cã erau mai roşii ca flãcãrile din sobã. Mã simţeam din ce în ce mai bine şi-l aşteptam pe amicul meu sã mai schimbãm o vorbã. Vãzusem pe masã o revistã. Am luat-o sã vãd despre ce e vorba. Era o revistã despre produse cosmetice. "De când îl intereseazã pe Adrian revistele de produse cosmetice?", m-am întrebat. Am rãsfoit-o puţin dar fãrã sã citesc vreun rând. Gãsisem în ea câteva foi cu un scris mãrunt dar foarte citeţ. Avusem o senzaţie de déjà vu. "De ce mi se pare mie cunoscut scrisul ãsta", îmi spusem. Foile erau mici, ca dintr-un carnetel şi scrise numai pe o parte. Gãsisem întâi patru file. Rãsfoind-o cu nerãbdare pânã la capãt, am mai gãsit încã o foaie mai mare împãturitã în douã. "Unde am mai vãzut eu scrisul ãsta?", m-am întrebat, ironic, a doua oarã. "Azi am intrat în birou mai plictisitã ca oricând. De un an de zile de când lucrez aici, m-am sãturat sã vãd aceleaşi hârtii, sã aud zgomotele acelea monotone care nici noaptea nu-mi ies din urechi şi sã vãd aceiaşi şefi insuportabili care tot timpul au ceva sã-mi reproşeze. Unde mai pui cã azi am primit zeci de mesaje cu clasicele urãri de 8 martie. M-aş fi bucurat citindu-le, dacã ar fi fost originale mãcar insã primeam acleaşi mesaje de zeci de ori! Ajunsesem sã le citesc în duet cu colega mea care şi ea primise câteva în acelaşi timp şi identice cu cele primite de mine." "E atât de penibil sã selectezi un singur mesaj şi sã-l trimiţi tuturor celor din agendã! Eram din ce în ce mai plictisitã. Telefonul îl închisesem. Rar mai venea cineva sã cearã câte o hârtie pentru nu ştiu ce. Nu mai priveam pe nimeni în ochi. Nu mã interesa faţa nimãnui nici dacã ar fi fost acoperitã cu o cagulã. În acea zi, toţi erau oameni identici care cereau lucruri identice. Treceam cu indiferenţã pe lângã ei, îndreptându-mã spre biroul Directorului, în cazul în care trebuia aprobatã vreo cerere. Eram o simplã maşinã de învârtit hârtii. Eram funcţionarul tipic." "La un moment dat, în faţa ghişeului, cineva tuşi sã-mi atragã atenţia. "Ce doriţi?", i-am spus uitându-mã la ghiveciul din colţ cu floarea care de mult se uscase dar care nu fusese totuşi luat de nimeni. "O foaie, mi-a rãspuns. Vreau sã scriu o cerere." Dupã câteva secunde aud aceeaşi voce spunând: "Am greşit. Mai daţi-mi una." N-am fost curioasã sã vãd cui îi aparţine îndrãzneala. Dupã cinci minute, apãru pe masa mea cererea pe care i-o dãdusem colegei de birou spunându-i acelui "simplu cetãţean" sã aştepte pe scaunul de la masa din colţ pânã se aprobã. "Subsemna…aşa…, murmurã ea, domiciliat în…aşa…rog respectuos sã mi se elibereze o adeverinţã care sã dovedeascã plata unei amenzi în data de…aşa… Bun. Mã duc în cabinetul Directorului." "S-a întors abia dupã 30 de minute cu dovada. "Mã duc sã-i dau ãluia hârtia", îmi zice. Trecu câteva secunde şi auzii un foşnet de hârtie în faţa mea. N-am ridicat capul. Acel "simplu cetãţean" îmi lãsã pixul şi plecã cu dovada pe care i-o dãduse colega mea. Am întins apoi mâna sã iau nişte hârtii (ce altceva puteam sã iau).Acea foaie – prima din teancul pe care mi-l izbisem în faţã cu silã… Atât mi-a trebuit sã fiu cuprinsã de amintirile pe care sufletul meu le uitase (aşa vroiam eu sã cred). Am citit "cererea greşitã" forţându-mi ochii sã înghitã lacrimile care ar fi trãdat femeia din funcţionarul rece şi indiferent. Acum, când scriu aceste rânduri, ştiu cã amintirile mã vor rãscoli multã vreme de acum înainte. Şi ca o ironie a sorţii, ele au fost reaprinse parcã de o cerere, o banalã cerere a subsemnatului pe care n-am vrut sã-l vãd." Domnule Director, Subsemnatul Marius D. În vãlul dragostei se dedicã registraturii în vãlul dragostei acoperite inimi îmbrãţişând o clipã de amor amintire rãmasã în pãmântul vremii trecutul nostru are gust de sãlbaticã cireaşã cu genunchii îndoiţi de clipele ninse pe umerii neîncrezãtori inimii îi înec amarul în singurãtate

Nr	Comentarii	Comentatori
1.	imi place ideea citind, am lasat intuitia sa-mi spuna ca vei fi un scriitor bun esti ambitios si se vede asta	Amena

[ Comentează! ]

[ Texte ]

[ Autori ]

[ HOME ]