N-aveam chef de nimic în acea searã. Simţeam durerea de cap ca pe o zgândãrire a unui nerv rãmas fãrã mãsea. Mã aşezasem pe canapea sã pun mâna pe telecomandã. Nu-mi plãcea nimic. Apãsam pe butoane uitând sã mã mai opresc. Dupã un timp, fãrã sã vreau, ajunsesem sã ţin degetul încordat pe butonul care schimba canalele în neştire. Pânã şi de degetul meu uitasem gândindu-mã la nimic.
Afarã se întunecase brusc de parcã când toţi norii din lume s-ar fi nãpustit, într-o secundã, în tabloul viu din fereastra prin care priveam. Un vânt lovise cu putere geamul prins în cuie şi un zdrãngãnit prelung se auzi ca o reacţie împotriva vremii care se înfuriase brusc. Tresãrii. Degetul mare se relaxã ca dintr-un reflex involuntar. Mi-am îndreptat privirea înspre "cutia cu imagini".
Timpanele mele transformau sunetele în uimiri şi ţipete de groazã. Imaginile se nãpusteau şi ele prin ferestrele minţii vrând sã rãmânã pe veci ca nişte arbori cu rãdãcinile înfipte adânc în conştiinţa mea. Se difuzau imagini filmate de undeva de sus. Resturi de case care pluteau peste tot, acoperişuri ce pãreau a fi bãrci stricate, maşini plutind haotic… de parcã Dumnezeu nu mai avea milã de ceea ce trudise omul panã atunci. Era ca atunci când un copil uriaş s-ar fi jucat de-a dezastrul într-una din cãzile cu apã ale Pãmântului. Mi se pãrea cã toatã furia planetei se adunase într-un tsunami ce avea sã mãture tot ce era în acea zonã a Japoniei.
Apoi, imaginea unui bãtrân care povestea ce a vãzut, nu ce a simţit în acele clipe. Nu se putea citi nimic pe chipul lui. În orice caz, nu îngrijorarea. Ochii lui oblici nu vroiau sã plângã. Muşchii feţei, lipsiţi de putere parcã, nu vroiau sã se încordeze. Chipul sãu pãrea cã nu ştie ce sunt grimasele. Nu vroia sã plângã, sã-şi arate suferinţa pesemne pentru cã ceea ce era in sufletul sãu avea sã fie şters cu buretele. Nimic din tot ce se întâmplase nu avea o importanţã mai mare decât ceea ce avea sã fie.
Cei care realizau documentarul, i-au propus sã meargã împreunã la locul în care fusese locuinţa sa, înaintea dezastrului. ("La locul în care fusese locuinţa sa?! am exclamat eu în gând. Doar în acea zonã poate!"). Mai târziu însã apãru cadrul zguduitor cu acel bãtrân japonez aflându-se exact în locul de unde locuinţa îi fusese luatã de apã. "Aici este casa mea, spuse el pe un ton coborât". Iar în ochii sãi nu citeai regretul ci speranţa. Dar nu acea speranţã izvorâtã parcã din neant cãci încrederea lui avea un fundament solid - certitudinea. El ştia, nu doar spera cã totul va reveni la normal.
"Trebuie sã ne gândim ce vom face de aici înainte, spuse el". Aceste cuvinte au scos din mine o emoţie pe care nu o mai avusem pânã atunci. (Cât de imposibil ar suna: Trebuie sã mã gândesc ce voi face de aici înainte, îmi spuneam!).
Este posibil oare ca simpla înlocuire a singularului cu pluralul sã arate o uriaşã diferenţã de mentalitate? Cã oamenii aceia par a fi dintr-un alt Univers, s-a mai spus. A devenit deja un cliseu. E greu ca un alt popor sã-i ajungã din urmã. Pentru cã nu orice om poate rosti cuvintele acestea memorabile, având în spate o susţinere colectivã. În asta constã de fapt diferenţa: "Trebuie sã ne gândim ce vom face de aici înainte". Sã facem deci cu toţii odatã, nu fiecare-n parte. Câţi români gândesc oare astfel?
