Era decembrie. Rece. Abur. Pământ înghețat.
Semi-întuneric. Era noapte. Aproape de zori.
Îți priveam irisurile verzi și părul
castaniu...buzele învinețite și pielea
tremurândă...trupul gol ce zăcea lângă mine,
respirând vioi...trupul care în acea noapte
mă lăsase fără vlagă... Era de adio, sau
cum? Am crezut că mă săruți, dar m-ai mușcat
de buză și-ai plecat...
Era apoi iunie. Cald. Transpirație. Nisip.
Raze ultraviolete. Eram pe plajă. Priveam
aceleași irisuri verzi, același păr
castaniu, aceleași buze învinețite, aceeași
piele tremurândă și același trup gol... Mă
lăsasei fără vlagă... Da, era de adio. Te-ai
ridicat, dar ți-am pus piedică... Ai crezut
că te sărut, dar te-am mușcat de buză și-am
plecat...
Era coșmar de fapt. Rece și cald. Abur și
transpirație. Salteaua moale a patului.
Aceleași...irisuri, păr, buze, piele,
trup... Toate la fel... Tot fără vlagă... Nu
era de adio. Am crezut că ne mușcăm de buze,
dar ne-am sărutat și-am adormit la loc...
