Oliviu Craznic
...Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul
...Şi la sfârşit au mai rămas întrebările
– Ioana Lăzărescu, recenzie –
Această istorisire (pe care o putem
considera fie un reportaj-rezumat al
reprezentărilor despre Bine şi Rău în
spaţiul european, fie chiar un coşmar – care
la rândul său ne pune faţă în faţă cu
reprezentarea) pune problema
vulnerabilităţii fiinţei umane înaintea
Răului şi înaintea ei înseşi. Contextul
socio-cultural în care ne găsim aşază sub
semnul întrebării noţiuni abstracte şi
categorice precum binele şi răul, le
relativizează şi chiar le pune pecetea
desuetudinii. Volumul de faţă readuce în
discuţie această temă clasică, pornind de la
premisa că Binele şi Răul există în egală
măsură, şi ridicând întrebarea utilităţii(!)
lor. Şi tocmai aceasta este miza pe care
volumul speră să o câştige în ochii versaţi
ai cititorului postmodern: mai este binele o
valoare absolută (deci un scop în sine) sau
a devenit o valoare-mijloc? Şi pentru
oricare dintre răspunsurile posibile, ce gen
de comportament, ce fapte ne pot măcar
preveni dezintegrarea, dacă la integritate
nu mai putem spera, fie pentru că este peste
puterea noastră, fie pentru că am pierdut-o
cu desăvârşire?
Deoarece am adus în discuţie problema
utilităţii, voi atrage atenţia asupra
acestui tip de etică pe întreg parcursul
romanului, precum şi asupra polemicii cu
etica deontologică. Conform principiului
utilitarist al fericirii celei mai mari
pentru cât mai mulţi indivizi, s-ar putea
spune că inchizitorul alege vătămarea unei
singure persoane în scopul salvării tuturor
celor care mai puteau fi salvaţi. Însă acest
act, de o importanţă vitală, se bazează pe o
ipoteză greşită, şi astfel se năruie şi
ultimul punct de sprijin. În cele din urmă,
faptele sunt cele care produc efecte în
Castelul Ultimelor Turnuri, iar faptul
acestei ucideri îi pătează pe toţi cu sânge
nevinovat (căci toţi participă la crimă,
chiar dacă unii doar prin necontestarea ei)
şi are urmări catastrofale: acum devin cu
adevărat vulnerabili înaintea Răului.
Cât despre greşeli, acestea sunt presărate
peste tot încă de la bun început, pornind de
la o scrisoare care ajunge mult prea târziu
la destinatar şi rămâne nedeschisă, devenind
din ce în ce mai grave, până la greşelile în
identificarea vinovatului, cauzate, la
rândul lor de alte greşeli în urma cărora
personajele apucă pe căi facile şi
înşelătoare. Ca şi în specia literară
tragică, odată ivită eroarea umană,
parcursul ei nu mai poate fi controlat,
perpetuându-se şi amplificându-se până la
consumarea totală a celor care greşesc. În
cheia eticii consecvenţialiste mai sus
menţionate, greşelile sunt plătite cu vârf
şi îndesat, fie ele voluntare sau nu,
conştiente sau nu. Contextul în care sunt
comise aceste erori este unul care le
nutreşte: slăbirea autorităţii centrale
laice, imaginea bisericilor neîngrijite,
trimit către ideea unui tărâm uitat de lume
şi mai ales de Dumnezeu, un tărâm al
nimănui, predispus la nereguli şi
vulnerabil, un tărâm în care virtualităţile
sunt libere să devină manifeste, indiferent
de tabăra din care fac parte.
În consecinţă, primele care se grăbesc să se
manifeste sunt forţele Răului, întrupându-se
în creaturi vii sau moarte, rapide sau
încete, antropomorfe sau zoomorfe sau la
graniţa dintre cele două, dotate sau nu cu
inteligenţă. Ceea ce le uneşte este, odată
cu esenţa malefică din care provin,
absurditatea, dovedită prin lipsa de
personalitate a acestor creaturi (toate
fiind doar unelte ale Răului), prin lipsa
unei motivaţii reale pentru acţiunile lor
(cu excepţia naturii lor propriu-zise, ceea
ce aruncă explicaţia în tautologie), şi prin
însăşi această abundenţă de forme în care
Răul se manifestă, fiecare dintre ele
nejustificabilă şi arbitrară. Este drept că
există o evoluţie a manifestărilor de la
nivel pur uman către nivelul supranatural,
precum şi o scară a complexităţii acestor
manifestări (de la nelapsi la slujitorii
lunii pline la nosephoros la Diavol), însă
oricare ar fi relaţiile dintre aceste forme
ale Răului, oricât de bine ar fi organizate
în ierarhii, justificarea lor din interiorul
acestui sistem (deci prin ele însele) rămâne
tautologică, nereuşind să le explice rostul
şi, în final, absurdul existenţei lor iese
la suprafaţă.
Fără a detalia aici relaţia dintre Rău şi
Diavol, trebuie menţionată prezenţa prin
excelenţă fizică a Diavolului ca fiinţă
materială cu puteri superioare, spirituală
fiind doar influenţa lui asupra
persoanjelor. Chiar dacă Diavolul nu apare
niciodată în persoană, acest lucru pare
oricând posibil, iar primul efect vizibil
apare în urma acţiunilor odraslelor sale. Un
al doilea exemplu al efectelor produse de
Diavol ar fi tratatele de demonolatrie:
aceste cărţi interzise, care aduc cunştinţe
nepermise, promit puterea şi conferă iluzia
ei, fiind de fapt un mijloc către pierzanie.
Dacă aceaste cărţi au cu adevărat o putere
proprie, aceasta stă în tentaţia pe care o
exercită asupra tuturor, făcându-i şi mai
vulnerabili decât au fost atunci când au
cedat prima oară atracţiei lor. Mai mult,
dacă aceste personaje ar fi unele puternice,
nu ar mai fi căutat puterea în exteriorul
lor, şi este de la sine înţeles că nici nu
s-ar fi lăsat ispitite de aceste tratate.
Pentru că am ajuns la subiectul personajelor
şi al slăbiciunilor lor, trebuie spus că
aceste slăbiciuni sunt cele care le aduc în
cele din urmă pierzania, pe calea erorilor
de raţionament, induse unora din partea
celorlalţi şi din toate direcţiile. Mai
trebuie spus că toate personajele, cu o
unică excepţie, au cel puţin câte o
slăbiciune, câte o hibă în caracter, iar
descoperirea acestora cade în seama
cititorului. Voi atrage atenţia doar asupra
faptului că aceste imperfecţiuni conturează
personaje multifaţetate, unele dintre ele
chiar disipate, scindate, fiecare având o
tară majoră (mânia, diletantismul, lipsa de
har) în jurul căreia gravitează altele mai
mici.
O altă întrebare care se ridică este cea
privind relaţia dintre erotism şi moarte. Cu
excepţia unui singur personaj, erotismul
este sinonim cu damnarea. Însuşi focul care
mistuie rugurile şi „linge carnea”. Dacă
trasăm corespondenţa
hrănire-devorare-sexualitate-moarte (în
orice ordine le-am înşirui, căci ele decurg
unele din celelalte), unde se încadrează
personajele în acest sistem? Şi, mai ales,
unde ne încadrăm noi înşine, între aceste
limite care, la extremă, se ating? Nu
intenţionez să aduc argumente în favoarea
unui comportament sau a altuia cu ajutorul
acestor personaje, însă problema
semnificaţiei tuturor actelor noastre se
ridică aproape de la sine.
Invit cititorul să-şi răspundă la aceste
întrebări şi la cele de mai sus, pentru a
discuta în continuare imageria focului,
prezentă atât în diferite momente presărate
în acţiune. Înainte de a deschide acest
demers trebuie amintită valoarea mistică
atribuită focului în viaţa spirituală încă
de dinaintea descoperirii lui. Dintre
numeroasele valenţe care i-au fost
atribuite, aici interesează două dintre ele:
focul eshatologic şi focul purificator. Cel
dintâi este focul care aprinde şi apoi
mistuie rugurile (şi pe cei cărora le erau
destinate, desigur), un foc distrugător,
care deşi nu are consecinţe integrale la
nivel cosmic, anihilează microuniversuri
personale. Mai mult, acest instrument divin
prin excelenţă este greşit întrebuinţat şi
va conduce la anihilarea cel puţin
spirituală a tuturor personajelor, mai puţin
unul singur. Există şi instanţa unui foc
purificator – variantă a focului
eshatologic, dar cu un rol pozitiv, de
igienizare spirituală. Putem conchide că
focul este un personaj de sine stătător, o
fiinţă între materie şi spirit nu numai prin
starea de agregare, ci şi prin condiţia de
punte între lumi, de trimis al lui Dumnezeu
să avertizeze împotriva a ceea ce avea să se
întâmple. Însă, ca şi alte semne, nici acest
instrument nu este înţeles aşa cum trebuie
şi nu este folosit în scopul căruia îi era
destinat.
Despre eroarea umană şi despre absurd am mai
vorbit, precum şi despre similitudinile cu
tragismul antic, iar aici voi scoate în
evidenţă deosebirea că nu destinul
declanşează evenimentele, ca în tragedia
antică, ci de către un personaj anume, în
dorinţa sa autodistructivă de a găsi noi
provocări şi, în cele din urmă, pieirea, iar
personajele nu cu destinul implacabil se
luptă, ci cu Răul implacabil, ceea ce
conferă luptei lor o direcţie şi un sens.
Este demn de menţionat că, în ciuda tuturor
erorilor comise, niciunul dintre personaje
nu are îndoieli în privinţa a ce trebuie
făcut şi în privinţa încadrării proprii în
morală. Dacă astăzi relaţiile de prietenie
sau duşmănie sunt tot mai neclare, nu acesta
este şi cazul celor prinşi în Castelul
Ultimelor Turnuri: acolo fiecăruia îi era
foarte clar ce este bine şi rău, ce trebuie
şi ce nu trebuie, înscriindu-se foarte
precis între aceste imperative. Tot ce au
reuşit însă personajele a fost, în cuvintele
autorului, să facă ceea ce trebuie, cui nu
trebuia.
În final, problema care se pune este nu dacă
aceste reprezentări sunt conforme cu
realitatea, ci din ce motive au apărut ele?
Căror nevoi ale mentalului uman răspund ele?
Din ce motive au supravieţuit aceste
reprezentări de-a lungul secolelor? Căci nu
putem reduce totul la senzaţional şi
divertisment, precum nu putem nici să ne
abţinem să le probăm măcar veridicitatea.
Ioana Lăzărescu
Oliviu Craznic
...Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul
http://fansf.wordpress.com/
http://www.agentiadecarte.ro/2010/05/un-roman-gothic-bantuit-de-personaje-malefice/
http://www.facebook.com/profile.php?id=100001082610778
http://edituravremea.blogspot.com/
http://www.edituravremea.ro/...si-la-sfarsit-a-mai-ramas-cosmarul