Mã plec în umbra ta, mãreţ izvor de viaţã,
Tu arbore celest în miez de univers,
Simbol al existenţei şi sursã de speranţã,
Între pãmânt şi cer eşti legãmânt neşters.
Tu cerul îl pãtrunzi cu ramurile-ţi rare
Şi aerul îl sfâşii în drumul tãu prin nori
Cu creştetul dezmierzi plãpândul soare,
Iar frunzele smarald culeg roua din zori.
Îmbrãţişezi Pãmântul cu rãdãcini semeţe,
Din râuri şi izvoare tu apã vie sorbi
Şi crestele de munţi le mângâi cu blândeţe,
Titan stãpân al lumii, copacii îţi sunt robi!
Mã-ntorc smerit s-aduc în dar o reverenţã,
Te-mbrãţişez din nou în semn de mulţumire,
Primesc azi fructul copt, fiinţã în esenţã,
Nãscut din soare şi pãmânt şi clipe de iubire.
Tu frasin infinit ce ai rodit femeie,
Pe Lif, a mea iubitã cu care sã trãiesc,
E steaua dimineţii şi-a dragostei scânteie,
Este o feerie pe care o iubesc.
În zile de rãstrişte şi-n zi de Ragnarok
Vom reveni mãrite la tine în poianã,
Ne vom ascunde sub scoarţa-ţi în mijloc,
Cu frunze ne-nvelim şi rouã-n loc de hranã.
Nici focul sã ne-atingã, nici apa-nvolburatã,
Nici vrajba omenirii sã ne-aspreascã,
Nici ziua judecãţii sã nu ne despartã,
Sã fim doar noi, iar Lif sã mã iubeascã.
