armata partea II
Am fost catalogat ca limbut-zicea cineva cu
atâta ură de îi venea să te bage-n pământ
"îţi rup gura de…" când eram pe cal călare.
Cred că mi se mai trage şi de când i-am zis
cultul personalităţii odiosului ca orbul
găinii când eram în liceu…
Într-o zi când făceam pază pe frontiera cu
toate că eram la magazie să vedeţi ce
păţesc, mă întâlnesc cu o fată faină, blonda
cu un trup vânjos cu care mă opresc la o
vorbă, vorbim noi ce vorbim şi ne dăm
întâlnire pe a doua zi. Fiind învoit mă
pregătesc să ne întâlnim, mă dichisesc, mă
aranjez şi mă duc în satul în care locuia.
Când ajung la locul în care ne-am înţeles
stau şi o aştept puţin iar apoi o văd cum
iasă pe poartă şi aruncă un lighean de apă
pe mine.
Noroc că nu era nimeni prin apropiere să mă
vadă, rămân perplex şi o iau cu coadă între
picioare spre punct, ajuns la punct şi
trăgând o minciună mă duc să mă schimb. Mai
târziu aflasem că era bolnavă, cum de nu mi-
am putut da seama, s-au m-a minţit acea
persoană că are păsărici la cap, în fine nu
m-am mai întâlnit cu ea şi m-am lecuit să
încerc să ies la "randevu" cu fete de pe
acolo. După câteva săptămâni fiind în paza
mă întâlnesc cu o şatră de ţigani pe malul
prutului, mal unde-mi plăcea mie să stau tot
timpul şi ce să vezi, numai ce mă opreşte un
ţigan de era bulibaşa sau nu că nu aveam de
unde să ştiu şi-mi spune dacă vreau să-mi
ghicească o ţigancă bătrână-n palma. Începe
ea să încerce să-mi ghicească numele şi
spune la nume dar pe al meu nu-l nimereşte,
numai ce văd ca ţiganul se enervează de
scoate fum pe nas şi pe urechi apoi o
trimite pe ţigancă de acolo iar eu îmi văd
de drum. Pe când mă îndepărtam numai ce aud
ţipete de femeie bătrână, ce îţi este şi cu
ţiganii, încurcate sunt căile domnului.
Aveam şi un secretar de partid care mai
târziu am aflat că tot umbla cu strâmbe pe
la comandantul de companie despre mine şi
comandantul punctului ca aşa, că am făcut,
că nu ştiu ce, măcar de spunea ce era
adevărat dar numai şi numai minciuni,
nedreptatea era la ea acasă ( telefonul de
la partid funcţiona ). Înainte cu 6 luni de
a mă elibera, luni ce nu erau sigure că se
tot zvonea că se prelungeşte armata la 1 an
şi 6 luni sau că se micşorează la un an,
sunt chemat la comandantul de companie care
îmi dă o veste de mă năuceşte. Mai târziu
aflu că cei care erau mai aproape de
liberare (lăsare la vatră), adică cei
încorporaţi înaintea mea cu 6 luni erau
trimişi pe la Cooperativele Agricole de
Producţie la munci patriotice.
Leatul(ciclu)incorporat înaintea mea, se
zvonea, că era ultimul care mai mergea la
munci agricole şi le lipsea unul la
număr(cam asta făcea mai mult armata pe
atunci)
Leatul meu nu mai era dus din nu ştiu ce
motive iar cei plecaţi la munci patriotice
au avut parte de un pifan(cei cu un leat mai
mic ca ei)adică pe mine. Nu ştiu cum se face
că după vorbele spuse de secretarul de
partid la care comandantul de companie a
aplecat urechea şi având o obligaţie sau nu
mai ştiu ce mă expediază în locul celui
lipsă la munci patriotice (secretar de care
eram acuzat pe nedrept mai târziu că am vrut
să-l bat şi despre care aflu tot mai târziu
că a stat în spatele propunerii de a am
trimite)
Ajung eu mai târziu acolo la C.A.P. şi văd
că suntem cazaţi în nişte grajduri de vite
ce erau văruite în alb cu paturi de lemn şi
cu saltele de armată fiind cam câte o sută
în acele aşa zise dormitoare.
Simţeam un parfum de sudoare şi de picioare
de îţi venea să ieşi afară să dormi sub
lumina lunii. Cu toate că era vara iar
geamurile mici de grajduri fiind deschise
larg nu puteau face faţa danfului
(mirosului) cu care ajungeai din cauza
epuizării să te obişnuieşti.
Începe munca la tăiat de porumb şi ce mai
tăiam eu, dă numai câte unul în rând, lăsând
să cadă pe umăr câte-o tulpină până se
adunau mai multe de chinul era mai mare
decât munca. Trebuia să stau ore-n şir
aplecat şi să tai cu secera fiecare tulpină
ajungând să fiu epuizat deoarece înlocuiam
maşinile de cules şi tăiat porumb.
Nu mai ştiam ce să fac să scap de la munci
patriotice şi încep a mă preface că mă doare
o măsea.
Cu foarte mare greu mă trimite la infirmerie
în Botoşani unde mă internează trimiţându-mă
prin oraş pe la radiografii, nu prea ştiam
de capul meu ce şi cum dar aveam puţina
infecţie iar durerea încă nu apăruse.
Reuşesc să stau în infirmerie şi să nu
onorez muncile patriotice aproape până la
sfârşit când mă întorc la companie. La
infirmeria batalionului unde eram cazat, să
zic aşa, mă împrietenesc cu un sanitar care
(zilele astea am aflat)era pocăit adventist
şi cu care m-am înţeles foarte bine, era tot
un nedorit de teapa mea (zic aşa pentru ca
cultul adventist era scos în afara legii
)aşa că era de al meu. Nu m-a putut ajuta
aşa că m-am prefăcut în continuare că
trebuie să fac rezecţie la dinţi din cauza
infecţiei reuşind să stau acolo fără să mă
trimită nicăieri că apoi să ajung iar la
punctul de grăniceri. Comandantul era
schimbat, era mai rece cu mine dar încet,
încet timpul trece şi ajung la liberare.
Bucuroşi că s-a terminat armata ne trimite
la companie ca de acolo să luăm autobuzul
până la tren, era un frig şi o chiciură iar
un vânt sufla cu o putere de-ţi biciuia faţă
până ţi-o învineţea.
Ajunşi acolo îl văd pe comandantul de
companie ca se uită lung la mine şi că mă
cheamă la el trimiţându-mă la tuns ( aşa de
mult ţineam ca părul să-mi fie mai mare, să
fiu şi eu frumos, să mă placă fetele) ."Un
…..(comandant) nervos şi foarte slab la
constituţie în zadar vrea să…."(vorba lui
Toparceanu) mă batjocurească. Încep să
încerc să-l păcălesc ducându-mă la frizer şi
îi spun să-mi ia puţin, foarte puţin din păr
ceea ce şi face ca apoi să mă duc la un
lighean cu apă să-l ud şi să-l apăs tare,
tare să nu se vadă că nu l-am tuns. Mă
învârt eu pe acolo ca apoi să ne scoat-n
faţa zicându-ne vrute şi nevrute, nu l-am
băgat în seamă că supărarea mă domina (aveam
o durere în suflet că mă simţeam batjocurit,
nu pot să acuz dar telefonul de la partid
funcţiona) Spaima că mă timite din nou la
tuns era foarte mare, fiind ultimele minute
de oropseală cu el şi vroiam să rămân cu păr
pe cap. Reuşesc să scap păcălindu-l, s-au
luându-se cu alte treburi când ne-au scos în
faţă a uitat de mine.
Tata trimis de mama mă aştepta într-o
localitate nod de cale ferată ca să nu mă
îmbăt şi să nu cad sub tren că se mai
îmbătau de bucurie cei care se lăsau la
vatră. Plecăm din acea văgăună uitată de
timp şi de toate iar pe drum ce păţim,
trebuia să trecem un deal destul de abrupt
iar chiciura şi vântul tăios a format o
pojghiţa de gheaţă de nu mai putea urca
autobuzul. Ne dăm noi jos şi începem a
împinge la autobuzul liberării noastre iar
după mult frig şi oboseală reuşim iar eu am
ajuns cu bine la tata după ce am mai
schimbat un tren. Fiind în accelerat mă uit
după secretarul de partid şi îi arunc o
privire de se piteşte mai bine în
compartimentul lui călduţ (credea că vreau
să-l bat, dar nu mi-am murdărit mâinile cu
aleşii partidului) iar eu am rămas pe
coridor până ce am schimbat trenul spre
casă.