Acuma realizez că perioada cea mai
învolburata a vieţii mele era cea din liceu
şi parcă cu predilecţie pentru această etapă
a vieţii cum de altfel am observat că în
anii 80 s-a întâmplat ceva, las istoricii să
clarifice, ceva ce i-a determinat pe
îndârjiţii vremii sa ascute lupta de clasa
să fie mai persuasivi devenind mai
elaboriosi în a încerca rezistenta umană, în
ai persecuta pe duşmanii de clasă şi ai
prigonii cum bine zicea cineva.
Toată viaţa am fost un om credincios iar de
multe ori în perioada asta mi-am pus
întrebarea despre ceea ce susţineau şi
susţin unii oameni de ştiinţă ca universul
este infinit.
Să fie oare infinit, nu exista aşa ceva,
infinit este ceva care nu se termină
niciodată, nu se poate să nu aibe un capăt
în afara faptului că poate fi o sferă,
galaxia noastră, dar atunci şi acesta sferă
trebuie să fie mărginită de ceva, poate de o
altă galaxie şi tot aşa. În afara
universului poate să nu existe nimic dar şi
acel nimic trebuie să fie ceva cât de puţin.
Răspunsul pe care mi l-am dat este că există
Dumnezeu ca numai El a putut crea lumea,
pământul şi universul. Mă întrebam cum se
poate ca creştinismul şi mahomedanismul să
aibă identic două persoane Dumnezeu cu fiul
sau Isus Cristos şi să aibe o carte sfântă
Biblia iar la arabi, cu tot respectul faţă
de credinţa lor, să-l aibe pe Mohamed şi
Alah având cartea sfântă şi foarte
respectată Coranul sau ca Biblia să fie în
mare parte asemănătoare în mai multe colţuri
de lume. Aproape toţi de pe glob au ajuns să
se închine cuiva de-a lungul vremurilor(mai
puţin comuniştii), budiştii să se închine
lui Buda, grecii la început se închinau
zeilor, adepţii darwinismului se închinau şi
se închina ştiinţei cu toate că şi ei petrec
bucurându-se de sărbători (comunistii nu
aveau sărbători) sau cum afirmau şcolile
filozofice chinezeşti Kun Fu Tzu sau Lao-Tzu
ca lumea s-a format din cele patru elemente
apa, focul, lemnul, pământul şi metalul sau
confucianismul s.a.m.d.(şi tot comunişti
sunt) Mulţi vor zice că nu puteau să-şi
explice fenomenele naturii şi se închinau
unei fiinţe supranaturale, dar chiar aproape
toţi de pe glob să ajungă să se închine
numai comuniştii nu. (zic eu acuma) Las
oamenii mai competenţi în ale religiilor să
clarifice eu mi-am spus un crez al meu că
există Dumnezeu. Doamne apără şi ne păzeşte.
Uite aşa în această perioadă am stat şi am
cugetat fără a avea pretenţia că voi deveni
filozof.
5.Urmărirea
Perioadă din liceu a marcat începutul
urmăririi mele efective după un eveniment
care mi-a marcat viitorul. Într-o zi de vara
aud gălăgie în fata liceului, curios mă duc
şi eu, când ajung acolo văd un profesor
urcat pe acoperişul instituţiei pe care îl
cunoşteam din vedere, lume multă adunata,
prin preajma doua boxe mari scoase în faţa
casei de cultura care mergeau cu putere ca
să nu se audă ce zicea, ca să-l bruieze.
Nu stiu cât am stat pe acolo dar am plecat
înainte de a se sfârşi. Într-o zi după acel
manifest de nemulţumire spus cu curaj pe
acoperişul liceului împreună cu un coleg de
an mă îndreptam spre casă, în drumul nostru
prin parc zăresc în faţa unei bănci câţiva
colegi din clasa lui iar pe bancă pe acel
profesor pe care îl văd acum aproape cărunt,
spunea ceva, nu mai ştiu exact ce dă parcă
era ceva filozofic. Mă opresc, stăm câteva
minute şi apoi plecăm. Era aşa de cărunt,
cum o putut încărunţi aşa de repede prin ce
coşmaruri o fi trecut. Nu trece mult a doua
sau a treia zi sunt chemat din clasă la
director, îngrijorat şi speriat la culme
oare ce am făcut, ajung acolo şi intru, în
locul directorului era o persoană pe care nu
o cunoşteam era de pe la comenduire…
Ăsta o fost unul dintre momentele fatidice
ale mele unul din multele care au urmat…
După acest refuz mă simţeam urmărit iar
frica de la acea întrevedere persista, de
fapt nici eu nu mai ştiu ce simţeam da ca
sunt urmărit şi evitat de toţi simţeam tot
timpul. Nu mai ştiu exact cât a trecut după
acest eveniment că ajung să fiu bătut şi
băgat în spital cu o cicatrice la buza de
sus de un oarecare nume de marinar pe care
dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească în
pace. Mai târziu când am mers în armata acel
individ de la comenduire, îmi dau seama de
abia acuma, mi-a pus o vorbă bună să ajung
la vreun diribau (construcţii cfr) că era de
fată, da nu i-a reuşit că parcă o mână
nevăzută m-a salvat (soarta avea alte
planuri cu mine mult mai învolburate. Într-o
zi stăm pe bancă cu un coleg şi îl văd cu
coada ochiului pe acel personaj de la
comenduire cum trece aproape de mine chiar
în spatele meu ca să audă ce vorbesc, mi-am
dat seama după modul cum se fofila că mă
urmăreşte. Eram evitat de toţi şi mă simţeam
aşa de marginalizat parcă trăiam pe o insulă
pustie. Tot pe marginea prăpastiei eram.
Ce să vă mai zic că după acel eveniment
parcă aveam o lepră şi o ciumă mai mare de
mă evitau toţi mai abitir decât înainte, nu
mai aveam cu cine să ies iar aproape toţi mă
priveau cu răceală ferindu-se de mine şi
eram mai tot timpul singur.
Nu trece mult şi-mi fac analizele pentru că
nu mă simţeam prea bine, mă dureau
incheieturile şi oasele. Medicul mă
internează şi-mi pune diagnosticul de
reumatism poliarticular începând să-mi dea
un tratament cu aspirine şi-mi prescrie 10
tablete deodată ca apoi să scadă doza. Când
aud îmi zic în sinea mea ca asta vrea să mă
distrugă cu atâtea aspirine(să-mi mănânce
pipota, cum zicea cineva pe atunci). Nu ştiu
dacă se prescriu atâtea aspirine deodată
pentru un tratament dar speriat cum eram şi
simţeam că mi se doreşte ce-i mai rău mă fac
că le iau şi pe urmă le arunc fără să mă
vadă nimeni…
Începeam să am coşmaruri, mă visam într-o
cuşca cu două laterale de gratii şi ce mă
mai speriam, ca apoi să mă trezesc şi să mă
rog la Dumnezeu, rugăciune care mă liniştea
putând adormi. Spaima era mare pentru că mă
simţeam urmărit iar când eram foarte obosit
din cauza stresului şi mai târziu din cauza
epuizării muncii în fabrică visam că duc în
braţe bolovani care erau aşa de mari că de
abia reuşeam să-i port şi ce mă mai durea
buricul că a doua zi nu eram bun de nimic.
Uneori în timpul liceului mă visam în
închisoare în faţa celulelor şi mă speriam
aşa de tare în somn că nu stiam ce se
întâmplă cu mine iar de multe ori trezindu-
mă din coşmaruri mă puneam în genunchi şi mă
rugam îngeraşului meu,
"Înger,îngeraşul meu,
roagă-te la Dumnezeu,
eu sunt mic,tu fă-mă mare,
eu sunt slab,tu fă-mă tare,
totul locul mă păzeşte,
şi de rele mă fereşte"
-reuşind ca după un căscat să adorm,aşa
treceau nopţiile cu spaimă şi cu chin-
În perioada liceului ca şi mai târziu
ascultam la radio Europa Libera dar de cele
mai multe ori ascultam Vocea Americii, parcă
îmi plăcea mai mult si ce mai butonăm eu să
reuşesc să prind postul pe calea undelor,
dar se auzea cu mare greu la radioul pe
care-l aveam noi şi eram atent la ce oră
începe emisiunea în limba româna ca a doua
zi să pot să ascult din nou, îmi plăcea…
