poveştile mele merg pe jos iar când obosesc
îşi desfac aripile
şi dau aşa un ocol prin lume.
de cele mai multe ori nu au unde sã se
aşeze sã-şi tragã sufletul
şi-atunci se prãvãlesc, stânci în marea
cenuşie
sau plutesc pe valuri de ceaþã
ciripindu-şi viaþa şi pãþaniile de necrezut.
dar într-o zi, pe când luna crescuse ca un
cozonac de cel rotund
şi vedeai toate poveştile copleşite de
cãldurã
a turnat grindinã cu gãleata
şi le-a spart ciocurile şi ghearele
diamantate
de erau sã moarã toate de foame
(pãi cine putea sã ciuguleascã atâtea
cuvinte şi pãþanii?)
norocul lor a fost cã le-a crescut rãdãcini
şi de atunci aud pãdurea foşnind chiar aici
sub streaşina pleoapelor
iar peştişorii de aur şi-au luat toate
dorinþele
şi s-au tras mai la adânc
unde albastrul viselor vãlureşte uşor,
legãnându-le aripioarele.
da, uneori nu e bine sã stai în ploaie
dacã se anunþã cod galben sau roşu sau
amestecat
zic şi eu aşa ca o pãrere
