Autor:	Adriana Danaila ( Adriana D ) - [ PROZA ]
Titlu:	...

Ieronim a deschis cu douã degete fereastra. S-a întins peste pervaz ca o pisicã tãiatã în douã, a împins cactusul slãbãnog spre stânga şi, cu ochii plecaþi, a mai rãmas o clipã astfel suspendat doar cât sã se creadã întreg şi sã se gândeascã la ziua ce abia începuse. „O sã plouã”. A ieşit cu capul gol şi fãrã papuci. Era negricios şi slab, cu ochii mici şi cu pielea arsã de soare şi de aluniþe portocalii. Dupã ce a dat drumul la raþe cu seaca tãcere combinatã cu nerãbdare cu care aştepþi un musafir nou, a deschis poarta şi a ieşit în drum. A inchis ochii si a ascultat. S-a aplecat si a luat in pumnul sau osos o bucata de pamant puternic, umed, care inca isi mai batea viata acolo, intre degetele sale. S-a întors în camerã. Din camerã se ajungea direct în curtea mare printr-o uşã de lemn negru, pe care crescuse muşchi ca o perucã verde. Înainte de a ieşi în curte, Ieronim a îngenuncheat spre peretele dinspre est. A murmurat de trei ori „Tatãl Nostru”, strângând bine ochii ca sã nu-şi uite rândul şi sã mânie pe Dumnezeu. Apoi a ieşit pe treptele de ciment, amintindu- şi : „Ascunse şi pecetluite”. În pragul de pãmânt tare şi umed, a simþit pentru ultima oarã gustul alb de soare, un gust de vant si de frig, de zbor intins si de leganat. Afarã era frig. Curtea era şi ea goalã împrejmuitã de un gard negru şi dãdea printr-o poartã spre casa cea mare. Ieronim s-a dus direct la þarcul iezilor. A vãzut cã locul era pustiu şi s-a gândit cã nu se treziserã încã. Pe jos, furnicile se îngrãmãdeau nebune. „Ploaie”. A strivit muşuroiul, cãlcând cu talpa goalã şi strângându-l cu toþi muşchii. Imediat a simþit mii de înþepãturi, licãriri scurte şi stinse şi, pe loc, goana spasmaticã i se urcã în pântece. A fugit pânã a tãiat şi ultima zvâcnire. Atunci s-a oprit şi, cu pasionatã resemnare, a îngenuncheat din nou. Era în mijlocul viei şi avea 21 de ani. Ar fi vrut sã se opreascã mereu ca acum şi sã fie tãcere. A privit în jurul sãu. Strivit sub cerul care se îndoia şi el rece sub o armatã de creaturi de fum, ridicîndu-se mereu din pãmântul acela pe care îl ştia aşa de bine dar care totuşi dimineaþa îi pãrea straniu şi periculos, pãgân şi fascinant. Şi-a lipit obrazul de crusta neagrã şi umedã şi pentru câteva clipe a rãmas aşa, ghemuit, ascultând. Cu perfectã uimire ochii rotunzi îl priveau. S-a ridicat, a apucat o sfoarã şi i-a legat- o de coarne. Nu putea sã nu remarce frumuseþea animalului. Blana albã lovea cu decisã neobrãzare în umoarea neagrã a nopþii, iar privirea aceea, privirea aceea i se lipise de piele, îl prinsese în braþele ei, îî umpluse plãmânii cu suflul ei lichid. La doi paşi, o cioarã plana pe iarba udã şi iarba se închinã cu resemnare. Þinea în cioc un şoarece încã viu, cu ochii scoşi. N-a auzit cântecul primului cocoş. Tãcerea pustie, cireşii aþipiþi sub ploaie, satul încremenit în zorii nemângâiaþi, i-au dat senzaþia de pustiu. Dar ştia cã azi o sã plouã. O sã plouã, în sfârşit. Iar lui îi plãcea ploaia. Şi-a amintit de zilele petrecute în clopotniþã privind ploaia, furioasã şi irealã. De când venise, auzise în fiecare dimineaþã cântecul cocoşului la ora aceea, mândru şi gras, pe o buturugã lângã o poartã rosie, douã case depãrtare. Satul avea viaþa lui. Întâi cãruþele þiganilor la ora patru şi treisprezece minute; apoi cocoşul; apoi copiii lui Dumitru sã ia vitele, cu tãlpile lor de lut şi bãlegar crãpat, ca nişte ghete modelate stângaci. Apoi tacere incordata si asteptarea. S-a întors în curte, sã toace iarba rãmasã de ieri. Animalul l-a urmat. Purta nişte pantaloni vechi şi murdari pe care îi primise de pomanã acum doi ani. Fruntea înaltã adãpostea ochi foarte negri, cu adancimi metalice si ritmice in bataia lor nervoasa. -Iar au venit, a spus el obosit. A ridicat de jos o pasãre moartã şi s-a uitat la ea cu durere. A dus-o apoi în grãdinã şi a îngropat-o la trei metri de migdal. A mai zãbovit acolo, pe pãmântul moale şi puternic şi a privit înãuntrul acestuia. L- a privit cum se mişca şi se frãmânta ici şi colo în valuri mari sau mici, primind încã un suflet. În casa cea mare, Dinu Mãrcoceanu visa doi elefanþi şi o vacã. A deschis gura ca sufocat şi a început sã sforãie. Vaca îl privea clipind lent spre cei doi elefanþi împodobiþi cu lalele şi mãrgele albastre. Soþia l-a înghiontit ca sã se întoarcã pe o parte, însã el a scos un icnet prelung şi a continuat. Atunci a cântat cel de-al doilea cocoş ca mãtasea roşie vibrând în aerul lãptos. Încãperea era întunecoasã şi grea. Exista o singurã fereastrã mare spre est, cu perdele vechi, cumpãrate de la Buzãu, cu flori mari si gãuri cu soare alb în loc de petale. Lipiþi de perete erau un dulap din lemn negru de stejar, cu câte un ciucure portocaliu cu galben la fiecare mâner şi o mãsuþã ascunsã dedesubtul unei oglinzi sparte, cu un cal fãrã un picior şi o barzã ciobitã înãlþându-se bolnãvicioase pe mileu. De peretele opus era lipit patul, aşa cã Dinu Mãrcoceanu a trebuit sã sarã peste soþia sa pentru a se da jos. S-a clãtinat puþin, apoi a ieşit afarã sã-şi fumeze þigara. Nu era un om bãtrân, dar avea pãr alb şi copii mari. Privind în depãrtare, zãri în gradinã ceva ce semãna cu un om ghemuit, þinând un sac alb în braþe. A rãmas privind încruntat timp de douã minute, dupã care a intrat greoi în casã. S-a aşezat lângã nevastã. -Vrei cafea, a zis ea, ridicându-se şi potrivindu-şi bulinele pe capot. Am fãcut şi ceai. A intrat în bucãtãrie, între zgomote de oale şi pahare. -L-ai vãzut, a întrebat el. -Da. A deschis un sertar din colþ, din dulapul îmbrãcat în muşama cu flori, cu buzele strânse şi cu ochii ei de viezure alert. El s-a îmbrãcat cu gesturi scurte şi seci, s-a bãrbierit şi a ieşit din casã. „Azi nu-l mai primesc”, i-a spus ieşind pe uşã. S-a oprit în prag, încercând sã respire aerul umed. Apoi a dus mâna la ochi, încercând sã vadã prin ceaþa groasã care curgea din ceruri în fâşii. Când sã facã primul pas, şi-a dat seama cã-şi uitase pãlãria şi s-a întors. Nevasta era în faþa uşii, privindu- l. S-a uitat la ea pentru o clipã, apoi a dat sã iasã. -Am visat doi elefanþi şi o vacã, îi zise, închizând uşa dupã el. În faþa treptelor l-a gãsit pe Ieronim, cu o funie groasã în mânã. Animalul l-a mãsurat cu ochi mari, rumegând un fir de lalea roşie. -Iedul ãsta al tãu ar trebui tãiat, spuse. Atunci, pentru prima oarã, bãiatul îl privi. La niciun om nu mai vãzuse Dinu Mãrcoceanu o astfel de privire. A vãzut acolo ceva din strãlucirea unei bestii rãnite, însã o bestie frumoasã, ca un înger mort. Acum doi ani apãruse la poarta lui. Un bãieþandru înalt şi palid. Purta nişte haine vechi şi rupte şi avea ochii negri şi scãpãrãtori. Avea legat de o aþã un ied alb ce nu avea sã creascã niciodatã, care avea sa pasca pe campul Barnacioaiei in fiecare marti de la sase si cincisprezece si joia de la noua. Veniti de nicaieri, inotand inecati prin noaptea aia vascoasa din sat, murdari, cu pielea in dealuri de noroi intarit si crapat si blana impodobita cu ghirlande de spini, pamantii si frumosi. A zis cã vrea sã munceascã şi cã nu vrea nimic, decât un loc unde sã doarmã. Doar nu era sã-l lase sã plece. Aşa cã l-a primit. Şi a fost de folos bãiatul. Muncea toatã ziua şi nu cerea nimic în schimb. Atât numai cã nu vorbea cu nimeni. Se închidea în odaia lui, o camerã micã în care se puneau sacii de grâu, cu podeaua de pãmânt şi cu un pat de paie care era acolo dintotdeauna, in care in urma cu doua luni si patru zile murise singur, in zorii zilei de 15 ianuarie Pajdo, caine negru-prafuit, batran si surd si orb, sufocat in propriile- i brate, dupa raportul doctorului Mitescu, veterinar si mecanic, pictor la comanda, liber profesionist. N-au observat mirosul decat dupa trei zile. Atunci l-au luat si l- au dus la groapa de gunoi, o valcea cu bunuri bune de aruncat. Un copil aflat in trecere ar fi spus ca in acea zi o gramada rasufla stins ca o blana gri cu o coroana de conserve si cutii de concentrat pe o extremitate ce s-ar fi zis a fi un cap cu gura deschisa si o privire inghitita fara ochi incremeniti de sticla. N-au reusit sa scoata mirosul nici acum. Se zice ca ar fi fost un cap sublim si artistic. Nimeni nu a mai gasit capul.

Nr	Comentarii	Comentatori
1.	interesanta povestea lui ieronim.mi-a placut foarte foarte mult ce ai scris.bine te-am gasit!	ruddy

[ Comentează! ]

[ Texte ]

[ Autori ]

[ HOME ]