Autor:	Aurelia Chircu ( auroredenevers ) - [ PROZA ]
Titlu:	regis de aeternum: o geanta in plus

Îi displãcea amarnic statul la pândã. Sã-l pui pe un nestatornic ca el de strajã însemna sã-l condamni la o cruntã plictisealã pe care acesta, rãsfãţat cum era, ar fi putut-o crede mortalã. Iar cum în ultima vreme, Stelianos îl trimitea mai ales în misiuni de spionaj, nemuritorul ajunsese la concluzia cã şeful lui chiar îl voia mort… Însã, n-avea sã-i dea satisfacţie. Ghemuit confortabil în spatele unui tufãriş, nemuritorul fãcea eforturi vizibile sã se smulgã din letargia ce-l cuprinsese din pricina atâtor poveşti auzite. Tocmai când i se lipeau mai bine genele, îl trezi o voce mânioasã. Narcis tresãri şi înlãturând tufãrile, vãzu cã celor doi a cãror conversaţie o asculta, li se alãturase o fetiţã la care Evlampionis ţipa cu foarte mult chef. Narcis rãmase uluit, vãzând reacţia celor doi la vestea cã stãpânul se trezise - om şi nemuritor deopotrivã fugiserã ca iepurii pânã în casã, de parcã s-ar fi produs cine- ştie-ce miracol, ci nu un lucru firesc. Oricum, plecarea lor nu putea sã semnifice alta decât cã acum curtea era goalã, iar el nu mai avea niciun motiv sã stea ascuns. Ridicându-se din obişnuita-i poziţie turceascã, nemuritorul îşi scuturã picioarele sã se dezmorţeascã, timp în care privea cãtre ferestrele de la catul de sus al castelului. Vãzu cã toate ferestrele acestuia sunt întunecate, afarã de una bogat luminatã, în faţa cãreia se agita o numãr de siluete, probabil servitorii vrãjitorului. Îi urmãri puţin, cãzut pe gânduri, apoi se îndreptã spre stratul de roze. - Aşaaa…. Ia sã vedem noi!… Narcis se înarmã cu unealta vraciului, dar tocmai când voia sã ridice prima lopatã cu ţãrânã, avu impresia cã din ea alunecã un bãnuţ, luat odatã cu pãmântul. Se aplecã sã vadã ce este, dar nu gãsi nimic. Înãlţã o sprânceanã a mirare, apoi îşi reluã sãpatul, nestingherit. Luã cãrţile una câte una şi le aşezã în stânga sa. Pe urmã, se ridicã şi acoperi groapa la loc. Aruncând o nouã privire cãtre fereastra luminatã, descoperi numai trei siluete in încãpere. Fãcu repede socoteala şi acuzã o prefãcutã nedumerire; aflase despre existenţa lui Erin, ce se desfãşura dincolo de zidurile fortãreţei, dar nu-l cunoscuse încã şi ce nu ştia, îl intriga la culme. La fel se întâmpla şi cu cãrţile pe care le dezgropase. Apucã unul din volume, dar când sã-l deschidã, se lovi de un impediment, care la început, îl amuzã: coperta pãrea fãcutã din plumb. Cu puţin efort, reuşi s-o deschidã; ciudat, pãrea ca şi cum şederea în pãmânt ar fi încuiat cartea. - Hm, foarte interesant… pentru un talmeş- balmeş. Trebuie sã fii nebun ca sã înţelegi ce scrie aici!… şi cum el nu era, scoase din hainã o borselinã încãpãtoare, de catifea roşie şi puse în ea cãrţile. Pe urmã, îşi petrecu centura peste umãr şi pãrea gata de plecare. Însã, calicul tot calic rãmâne… Îşi aminti de moneda care cãzuse din lopatã şi se gândi s-o mai caute o datã; dacã era de valoare, îşi cumpãrã pe dânsa o chiflã proaspãtã de la han. Aşa cã lãsã geanta jos şi cu ajutorul felinarului, cercetã cu atenţie spaţiul dintre roze. Dar nici acum nu gãsi nimic. Folosindu-şi memoria fotograficã, Narcis realizã cã nu era vorba de o monedã uzualã sau ieşitã din circulaţie, de fapt, nici n- o mai credea monedã, ci mai degrabã un semn grafic. Minuţios ca şi Rufio, nemuritorul ţinea o agendã cu informaţii de tot soiul, notate cu cernealã roşie sau incluse în tãieturile din ziare ce înţesau carneţelul, dublându-i mãrimea. De parcã ar fi intuit cã-i va fi de trebuinţã în viitorul apropiat, Narcis copiase din însemnãrile unui criptolog, pe care-l cunoscuse întâmplãtor, iar printre ele se afla şi alfabetul folosit de Evlampionis. - Chiar trebuia sã foloseşti o hieroglifã?! … se plânse el cãtre fereastra luminatã, dupã ce realizã cã existau în jur de trei sute de semne în acel limbaj. şi fãrã a mai sta pe gânduri, începu sã caute o ideogramã asemãnãtoare cu cea întipãritã în minte, acţiune care s-ar fi efectuat lesnicios, dacã eroul, trãind în zilele noastre, ar fi posedat un calculator, cãruia i-ar fi dat un simplu “ search “ ; la drept vorbind, cum era el grãbit, dacã vreo zânã i-ar fi adus aceasta maşinãrie ingenioasã, probabil cã Narcis ar fi cerut imediat un manual de utilizare, fãrã alte comentarii în plus. Dar cum nu avea PC şi nicio zânã nu pãreã sa vrea sã-l ajute, nemuritorul oftã adânc şi-şi prelungi cãutarea manualã, în agendã de cãpãtâi. Astfel se scursera câteva minute de timp preţios, iar cum Rufio şi Evlampionis nu erau la curent cu ocupaţia lui Narcis, îşi fãcurã simţitã prezenţa, mai exact, nemuritorul auzi paşii vrãjitorului, ce se apropia de poarta grãdinii. Narcis scoase o exclamaţie de surprizã şi gasind semnul protector, un cerculeţ în care se afla un pitic cu o gazorniţã în mâna stângã, se grãbi sã-l deseneze. Nu ştia la ce foloseşte, dar era sigur cã trebuie sã fi avut o utilitate, altfel vrãjitorul nu l-ar fi executat cu atata acurateţe. şi mai apoi, se gândea cã dacã tot a comis furtul, mãcar sã lase locul aşa cum îl gãsise, sã nu facã şi alte pagube colaterale… Apoi, ridicã geanta şi alergã la tufişul lui. Numai cã atunci când vru sã treacã dincolo de gard, îşi agãţã cãmaşa de o sârmã desprinsã şi se gãsi blocat în acel loc. - A-oleu!… fãcu el, înghiţind în sec. Încercã sã se desfacã, dar îi era teamã sã nu-şi destrame haina, deja smulsã din pantaloni în pripa cãţãratului şi asta şi din cauza n-ar mai avut timp sã meargã acasã sã se schimbe cu alte straie. Fluierã uşor, amuzat de situaţie. Numai de n-ar fi apãrut vreun câine pe acolo, cãci dacã îi rupea pantalonii, costumul era distrus complet şi doar ce-l cumpãrase… Din locul în care era, nu mai putea sã-i urmãrescã pe cei doi, dar în caz cã ei se uitau intâmplãtor spre gardul opus, l-ar fi zãrit cocoţat acolo, cu spatele la dânşii şi n-ar fi fost prea fain. Dar poziţia asta avea şi avantajul ei: de unde era, avea o vedere perfectã spre camera lui Erin; nici vorbã de voyerism, numai cã pe gard nu putea aţipi la fel în tufiş, iar el se plictisea extrem de repede… Sub lucirea unei lumânãri, apãreau douã siluete estompate, una aşezatã în pat, iar cealaltã, pe un scaun, la cãpãtâiul ei. Oare ce se petrecuse în salon?… Erin numai ce se trezise şi se culcã înapoi, iar cineva îl pãzea de parcã l-ar fi furat somnul – la propriu… Uf, cine sã-i mai înţeleagã cu ciudãţeniile lor cu tot?!… Narcis îi lãsã în pace şi se întoarse la chestiunea ce-l interesa mai mult atunci, adicã biata lui cãmaşã. Se gândi s-o dezbrace şi pe urmã avea sã vadã dacã o mai poate recupera sau nu. Îşi dãdu el jos haina, o puse pe gard alãturi de gentuţã, dar pe când îşi descheia primii nasturii ai cãmãşii, auzi o voce în spatele sãu, care îl fãcu sã încremeneascã locului: - Îmi permiteţi sã vã ajut?… Glasul masculin îi era necunoscut şi vãdea puţinã ironie. Narcis cãuta rãspunsul prielnic, cãci se ştia fire expedientã, dar acesta întarzia sã aparã… - Ããã, pãi, asta depinde… zise el, fãrã sã se uite la intrus, luându-şi geanta lângã sine. - Da?… şi de ce, mã rog?… insistã vocea. - Pãi, ştiu cã în zilele noastre, oamenii nu mai sunt atât de sãritori sã ajute pe cineva, nu fãrã un preţ… argumentã nemuritorul, întorcându-se pe jumãtate spre intrus. Iar în ultima instanţã, nu vã cunosc, iar eu nu obişnuiesc sã discut cu strãinii... se fandosi el. - Erin de Worshend, zise acesta cu prefãcutã curtoazie, întinzând mâna spre Narcis. - Narcis de…aş vrea eu… Narcis Flava, domnul meu. Aaa, lãsa-ţi, vã strâng mâna şi cu dreapta, nu ne mai complicãm acuma… Erin nu-şi putu retine un zâmbet. - Dar domnia ta nu erai acolo… în dormitorul ãla de sus?… se interesã nemuritorul, arãtând cu degetul spre fortãreaţa întunecatã. Îl privi, fâstâcit. Domnia ta eşti “ stafia “ castelului, nu? Erin încuviinţã, amuzat. - V-am vãzut de la geamul camerei mele şi m- am gândit sã vã dau o mâna de ajutor. - Aha. - Mã întrebam de ce nu folosiţi ieşirea prin faţã, ar fi mai simplu decât sã escaladaţi acest gard. - Hm, da, dar aşa e mai sigur… - Îmi fac prea multe griji pentru cãrţile socrului meu, asta e problema. - Pãi, dânsul mai studiazã la vârsta lui?… Interesant! Sau vã referiţi la cãrţi de joc? … A uitat cumva unde le-a lãsat?… ştiţi, la o anumitã vârstã, oamenii devin cam irascibili şi e greu sã te mai înţelegi cu ei – am un amic care m-a acuzat odatã cã i- aş fi pierdut ochelarii pe care mi-i dãduse sã-i curãţ, când colo el îi avea pe nas!… şi nu m-a crezut pânã ce nu i-am adus o oglindã, în care l-am rugat sã se priveascã. Deci vã sfãtuiesc… Moşierul nu se lãsã nãucit de avalanşa de cuvinte pe care i-o turna nemuritorul in urechi. - ştiu unde sunt cãrţile, i-o retezã el, pierzându-şi rãbdarea. - şi atunci de ce vã mai ingrijoraţi?… şi mai apoi, de ce-mi spuneţi mie asta?!… N-am ajuns atât de apropiaţi încât sã-mi expuneţi deja temerile sau visele domniei voastre, nu credeţi? şi cu tot respectul, nici nu mi-aţi cerut pãrerea dacã sunt dispus sã vã ascult sau nu… - Deci, v-am invadat intimitatea, nu?… zise el, fãcãndu-i jocul. - Aici aveti dreptate, îi confimã el. - Nu aveam cum sã fac acest lucru odatã ce domnia ta sunteţi în grãdina mea! ripostã Erin. Grãdinã din care fugiţi ca un laş cu bunurile socrului meu! - A, aici greşiţi, nu fug, fiindcã nu pot s- o fac!… Dar parcã domnia ta, te oferiseşi mai devreme sã mã ajuţi… - Hai, gata cu comedia, jos de pe gard!! Erin îl apucã pe Narcis de picioare, cu gând sã-l dea jos de acolo. - Nuuu, nu e nevoie de violenţã!! strigã nemuritorul, ţinãndu-se de marginea gardului. Cãmaşa mea e nevinovatã, domnule, n-o chinuiţi!… - Chiar v-aţi prins în gard?!… fãcu Erin cu un amestec de veselie şi uimire. - Da şi dacã mai continuaţi, voi striga cã mã siluiţi!… ameninţã el, fãcând pe grozavul. De altfel, situaţia mã favorizeazã… - Poftim?!! Sã ştiţi cã mã enervaţi! - Dar domnia voastra, pe mine?… Lãsa-ţi pantalonii, sunt din stofã finã!… - Coborâţi şi vã las în pace! propuse Erin şi fãcu câţiva paşi îndãrãt, cu braţele încrucişate pe piept. - Dar nu vreau… adica nu pot!… zise Narcis, plângând fãrã lacrimi. - Jos de pe gard! Acum! porunci moşierul. Sau dau alarma… - Cu ce?… Adicã, spun cã ar trebui sã ne învoim. Uitaţi, eu vã gãsesc adorabil, aveţi calitãţiile unui adevãrat conducãtor: stãpânire de sine, sânge rece şi ton poruncitor. Vã felicit, vã potriviţi de minune cu socrul domniei voastre!… - şi asta mi-o spune unul care mã trateazã cu spatele… - Pardon, fãrã intenţie… - Hai, daţi-mi geanta cu cãrţi şi pretind cã nu v-am cunoscut, e bine? Sau nu vã mai puteţi despãrţi de gardul pe care l-aţi încãlecat?… Aflaţi cã nu e cal şi n-are sã vã ducã nicãieri, rãmâneţi aici, cu mine. Narcis, care mânat de ideea fixã de a sãri dincolo, rãmãsese cu un picior peste gard şi cu celãlalt înauntru curţii, fãcu o grimasã şi îşi trase piciorul înapoi, ţinând cu mânã de marginea cãmãşii. - Cu tot respectul, o sã-mi dau jos cãmaşa înainte de a coborî. - Cum doriţi… Narcis îşi scoase braţele din mânecile cãmãşii, pe care o şi-o trecu apoi pe dupã mijloc pentru a putea coborî. Cu o uşurinţa care-l uimi, o desprinse dupã aceea din sârma buclucaşã şi se îmbracã la loc. Erin îi intinse haina, pãstrând însã geanta, pe care nemuritorul o scãpase din vedere pentru o secundã. - Nu-mi faceţi asta!… se milogi Narcis.

Nr

Comentarii

Comentatori

[ Comentează! ]

[ Texte ]

[ Autori ]

[ HOME ]