Rufio lãsã în urmã-i fortãreaþa, ale cãrei
umbre se întindeau asemeni unor aripi
uriaşe peste colina smolitã. Era constient
ca distanta dintre castel si oricare alt
punct al orasului era insuficienta pentru a-
i conferi detasare si totusi, nu-si dorea
altceva decat sa ajunga mai repede in
strada, printre muritori.
In orice relatie, fie ea de iubire sau de
amicitie, sinceritatea trebuie sa stea la
loc de frunte. Iar intre el si Evlampionis
aparuse o plasa a minciunilor, in fata
careia prietenia lor era complet
dezarmata...
O misiune de rutina se transformase brusc
intr-una cu caracter personal, numai ca de
data aceasta, nu era vorba de protejarea
vreunui amic de-al sau, ci chiar de a-si
apara propria onoare.
Si, cum in joaca lui necugetata, arogantul
vrajitor n-avea sa-si arda doar mainile
sale, anticarul putea sa salveze odata cu
onoarea lui si viata orasului.
Îşi pipãi buzunarul stâng si scoase din el
nasturele pe care-l gãsise în grãdinã. Îl
cercetã gânditor, apoi îl puse înapoi în
hainã; nu voia sa acuze inainte de a obtine
dovezi clare, dar nici cea de fata nu era
de neglijat.
Desi se grabea sa ajunga in strada, nu se
putu abţine sã se opreascã în faţa
clepsidrei, atunci cand se afla pe pod.
Sfredeli cu privirea pereţi acesteia,
incercând parcã sã afle acele secrete ce
lipseau din cunoştiinţele vrãjitorului, dar
clepsidra nu-i oferi niciun raspuns.
Batea de unsprezece la Animus Honesta.
Rufio asculta glasul clopotului, apoi
coborî la piciorul podului. Doua barci
simple si trei cu distractie asteptau pe
chei, cele din urma oferind demostratii de
talent pentru atragerea clientilor.
Un scamator in frac verde si pantaloni
galbeni ii oferi lui Rufio un buchet de
flori albastre, din hartie creponata, iar
un jongher aprinse la repezeala cele trei
tije lungi, pe care le tinea sub brat;; le
arunca si le prindea cu atata pricere caci
nici nu vedeai artifiile rosii si verzi,
ale caror scantei se stingeau tacute in
apele raului, ci doar o masa compacta,
bicolora si incandescenta. Daca prima
distractie era banala, a doua parea
primejdioasa , asa ca Rufio refuza
politicos cele doua barci si urca in cea de-
a treia.
Si nemuritorul nu alesese intamplator
aceasta ultima ambarcatiune; dupa felul cum
il saluta pe barcagiu, se intelegea imediat
ca Rufio era un client fidel. Batranul
vaslas cu haine de port antic era insotit
de nepoata lui, o fetita blonda, costumata
in ingeras ce urma sa presteze la o mica
harpa, a carei rama era fixata de coltul
stang al luntrei.
Concurenţa între asociaţiile de acest tip
era înverşunatã, de aceea fiecare dintre
ele cãuta sã fie cât mai originalã posibil.
Oricât de nevoiaş ar fi omul,
ingeniozitatea e congenitalã şi nu poate
lipsi nimãnui; oricine îşi poate creia
haine fistichii, iar instrumentul muzical
pãstrat în familie de generaţii, poate
deveni cu uşurinţã meşteşugul cu care îţi
poţi câştiga existenţa.
Dupa ce se asigura de destinatie, omul
apuca vasla si asemeni unui gondolier,
incepu sa mangaie incetisor undele
rosiatice ale Sanginnis Deiei. Aspectul
sangvin al apei, ce sclipea ca cristalul,
reflectand lumina zecilor de felinare ce
strajuiau pilonii argintati ai podului,
rezulta de la rubinele cat oul de hulubel
ce pavau fundul raului.
Ascultând viersul harfei, Rufio simţea
nãscându-se în inima lui ceva rãscolitor,
muzica asta gingaşã şi tristã pãrea sã
nareze pe strune regresul Aeternumului.
Bineînţeles cã era vorba de autosugestie,
iar faptul cã era aptã sã producã asemenea
emoţii, demostra numai cã muzica are efecte
nebãnuite asupra sufletului, indiferent de
trupul care-l îmbracã.
Pe malul celãlalt, anticarul plãti
barcagiului, iar fetiţei îi dãdu un
supliment pe lângã datorie.
- Sã-ţi cumperi partituri noi, spuse el,
zâmbindu-i cu blândeţe.
Rufio traversã strada Venenum şi urcã
peronul hanului din faţa sa, La Butoiul
Spart. Pe firma vopsitã în galben fusese
desenat un butoi rãsturnat pe podina
hanului, iar trei cheflii se cinsteau de
zor dintr-însul.
Nemuritorul adora pur şi simplu ospãtãria
acestui han şi n-ar fi dat-o pe cea mai
luxoasã cafenea din lume. şi nu era
singurul care avea aceastã pãrere; Narcis,
prietenul care-l aştepta la una din mese,
era la fel de încântat de serviciile
oferite de han şi aici îşi petrecea mare
parte din timpul sãu liber, trişând la
cãrţi fãrã a fi descoperit vreodatã sau
conversând pe teme politice din pur
snobism, cãci habar n-avea de politicã.
Era un tip brunet, cu pãrul cârlionţat şi
ochii de un verde pur, un fel de semi-zeu
frumos şi tânãr, cum de altfel se şi
considera. Unicul sau defect era lesne de
bãnuit: nu era om.
Fata de Rufio, care acceptase mai greu
situatie in care se afla, Narcis se simtea
excelent. Numele i se potrivea ca o mãnuşã;
autofilist, Narcis credea cã lumea ar
suferi dacã o astfel de frumuseţe s-ar
pierde odatã cu trecerea aniilor. Pe când
fusese om, femeile roiserã în jurul lui ca
albinele la stup şi lucrurile rãmãseserã
aceleasi şi dupã ce devenise nemuritor.
Rufio îl îndrãgea pe acest încrezut şi îl
apãra în faţa lui Stelianos, ori de câte
ori Narcis fãcea vreo nãzbâtie. Era genul
de rãu necesar.
Se înţelege cã oficial, hanul era închis la
acea orã, iar Narcis era unicul muşteriu al
localului. Însã, din obisnuinţã, el ocupase
tot a treia masã de la fereastrã, ale cãrei
transperantele roşii erau acum lãsate.
Vãzându-l pe Rufio în faţa intrãrii, Narcis
se ridicã cu un aer grav, salutã
militãreşte, apoi râse vesel şi îi fãcu
semn sã vinã la masa lui.
- În sfârşit, amice! exclamã nemuritorul.
Credeam cã te-a sechestrat vrãjitorul sã
facã experienţe pe tine! adãugã el, râzând.
Rufio îşi muşcã buzele; câteodatã era de-a
dreptul imposibil sã fii politicos.
- Ţi-a spus Stelianos unde am plecat?
întrebã el, aşezându-se la masã.
- Aha. Te-am cãutat o grãmadã ca sã ma
ajuti sa-i iau cadoul ala; vãzând cã nu
eşti, mi-am luat o echipã sa-mi tina
companie. Ia zi, urmã el, ce treabã ai avut
cu musiu, hm? Pentru ce te-a mai trimis
şeful?
Rufio ezitã sã-i rãspundã.
- S-a cam ramolit şi ãsta, adãugã Narcis pe
un ton glumeţ. Nu ştii ce mã enervezã când
îl vãd cu perechea aia de ochelari ce-i tot
alunecã de pe nas! Rufio zâmbi. Da, amice,
şeful nostru a devenit o paiaţã. Îi zic
mereu sã şi-i schimbe odatã, dar de unde? O
ţine una şi bunã cã el nu dã banii pe
lucruri de mântuialã, îl aşteaptã pe
opticianul lu’ peşte, care-i face rame
aurite… şi asta n-ar fi nimic, dar îi
poartã şi în timpul mesei, iar dacã prima
oarã e amuzant sã vezi cum îi cad ochelarii
în ciorbã, la un moment dat, ajunge sã te
dezguste. Uite, chiar acuma, de Crãciun am
fost la un dineu şi ce sã zic, n-a fost
prea fain sã ne facem de râs…
Limbajul folosit de Narcis era aproape
trivial, insa nu era nici pe departe o
dovada de incultura, fiind la fel de erudit
ca si Rufio, ci mai degraba un mod de a-si
exprima independenta spirituala, atunci
cand se bucura de companie.
- D-asta te întreb de ce te-a trimis la
farmazon; nu m-ar mira sã te fi trimis sã-l
ajuţi sã-şi aranjeze alambicurile… râse el.
- Nu, stai liniştit, zâmbi negustorul. M-a
trimis pentru o chestiune cu mult mai
importantã.
- Se prãbuşeşte Aeternumul?… glumi Narcis.
- S-ar putea, rãspunse el, meditativ.
- Adicã?…
- Are nişte cãrţi cu profeţii pe care
trebuia sã le distrugã nu mai târziu de
azi, iar volumele au dispãrut fãrã urmã,
chiar din curtea lui.
- Au dispãrut… sau au fost furate? îl
provocã Narcis. Mai ştia cineva secretul,
înafarã de voi trei?
- Hoţul, evident, exclamã Rufio.
- şi vraciul ce pãrere avea despre treaba
asta, era de accord sã le distrugã?
- Nu, el voia sã le salveze.
Narcis clãtinã din cap cu importanţã, dând
de înţeles cã tocmai a dezlegat misterul.
- Pãi, atunci, el e hoţul, şi-a furat
propriile cãrţi!
Rufio zâmbi încurcat; uitase cu cine are de-
a face…
Hangiul, om vânjos cu faţã blajinã şi
început de calvitie, apãru la masa celor
doi pentru a le da bineţe şi a le lua
comanda.
- Ajutorul meu doarme pe undeva, fãcu el
acru, am zis eu cã-mi mãnâncã mâncarea pe
degeaba… Acuma, na, mai pricep şi eu, dar
şi ziua face la fel!…
- Ei, asta e, nea’ Kenane, dacã-l laşi sã
stea pânã târziu sã se uite la comedianţi…
E vina matale, zise Narcis, aruncând o
privire complice cãtre Rufio.
- Eh, sã ştiţi cã s-a obrãznicit de tot, la
abia treiş’pe ani şi se uitã dupã actriţele
alea de la teatrul de peste drum.
Narcis râse în barbã, cu aceaşi
complicitate în priviri. Rufio se mulţumi
sã zâmbeascã.
- Încuie-l în casã, bre, soluţionã Narcis,
o sã aibã destulã vreme când s-o face mare
sã te uite şi dupã muieri!
Rufio fãcu o grimasã de dezaprobare.
- Atunci, învaţã-l tu! îl incitã
nemuritorul.
- N-aş vrea sã mã bag, spuse el, dar
totuşi, nu cred cã izolarea este soluţia
corectã, bãiatul trebuie sã înţeleagã care
este diferenţa dintre bine şi rãu. În fond,
e vorba de liberul-arbitru al fiecãrui om;
dacã e cuminte, va şti sã aleagã drumul
drept.
- Da, întrebã-l pe Rufio şi vei primi un
tratat de filozofie!!
- Nu, Narcis, nu spun cã nu trebuie purtatã
o discuţie sãnãtoasã cu acest tânãr, sã-i
fie clar care-i sunt prioritãţile şi
responsabilitãţile…
- Într-un cuvânt, meştere, îl întrerupse
nemuritorul, spune-i cã dacã nu se ţine de
treabã, îl dai afarã sã stea cu câinii şi
de nu şi-o vede de treabã nici atunci…
- … fã-o, vorbi peste el Rufio, şi sunt
sigur cã o sã vinã sã-ţi cearã iertare,
promiţând totodatã sã fie ascultãtor.
- Bine zis, îl aclamã Narcis.
Hangiul se uita când la unul, când la
altul, asemeni unuia ce urmãreşte un joc de
tenis, apoi plictisit, mulţumi frumos
pentru sfaturi si ceru comanda.
- Cu ce vã servesc? Ciorbã de perisoare sau
sarmalute cu varza acra?
- Sarmale, se amuzã Rufio, amintindu-şi de
povestea amicul sãu. Dar, ştii dumneata,
moftul meu…
- Da, cum sã nu ştiu!… Sunt cu carne de
cocoş şi sunt sigur, cãci chiar eu l-am
gãtuit de dimineaţã. Ce, nu ştiu eu cã
domnu’ Rufio nu ia masa decât la hanul meu?!
…
- Mi-e dã-mi din amândouã, eu nu sunt la
regim, îl tachinã Narcis.
- Vine, vine! cântã hangiul în urma lui,
debarasând mesele de scrumiere pline, pe
mãsurã ce înainta spre bucãtãrie.
Trãsese storurile pentru a-i face hatârul
lui Narcis, dar n-avea sã ţinã închis
tocmai în noaptea de Revelion, cãci pentru
a-l primi pe nemuritor, mai cã-i gonise pe
clienţii rãmaşi la poker. Nu-şi fãcea griji
cã i-ar fi pierdut de muşterii din pricina
grosolãniei, cãci nu era vin de soi ca la
hanul lui şi nici han ca Butoiul Spart în
tot Aeternumul.
