Ex abrupto. şi totuşi, la fel de exact ca
un ceas elveţian. şi deloc miraculos, atâta
vreme cât existau lãmuriri bazate pe
ştiinţã şi logicã.
Începuse cu paşi mici, asemeni unui prunc,
asimilând forme, sunete şi culori, timp în
care conexiunile se refãceau bucatã cu
bucatã pânã ce sistemul ajunse sã
funcţioneze din nou la parametrii optimi.
şi atunci, fãrã de veste, ochii şi mintea i
s-au deschis ca dupã un somn îndelungat şi
s-a gãsit dornic de viaţã şi de luminã.
Nici el nu înţelegea prea bine ce se
petrecuse; îşi amintea cum se uita absent
la flãcãrile din cãmin şi, dintr-o datã,
acestea prinseserã suflet, iar gândurile
sale se limpeziserã ca prin farmec,
aşezându-se în şir raţional, cum nu mai
fuseserã demult. Opacitatea dispãruse
brusc, nu mai vedea lumea printr-un geam
mat şi nu-i mai era teamã de ea, iar în
clipele ce urmarã, îşi şterse din minte
aceste reminiscenţe de parcã nu le-ar fi
avut nicicând.
Fusese grav bolnav, n-ar fi negat asta, dar
învinsese afecţiunea şi în prezent, era
într-o formã excelentã. Deşi n-o simţea,
trebuie sã fi fost sãtul peste peste cap de
acea camerã în care bolise şi oricum, avea
lucruri mai importante de fãcut decât sã
trândãveascã lângã foc.
Erin se numise stãpân al moşiei Worshend cu
doi ani în urmã şi în acea perioadã, fãcea
naveta între Aeternum şi Hamburg, oraş în
care îşi încheiase cu brio studiile
superioare. Cum reuşea sã facã aceasta,
având în vedere profeţia, era însã secret.
Pe atunci, tânãrul era logodit cu frumoasa
Elisa, care între timp îi devenise soţie,
iar costurile facultãţii le achitase însuşi
Evlampionis, care îl considera pe orfan,
fiul pe care nu-l avuse.
Vrãjitorul îi iubea mult ce doi copii ai
sãi şi n-ar fi ezitat sã meargã pânã în iad
şi-napoi numai sã-i vadã fericiţi.
Bineînţeles cã prima dorinţã a castelanului
nu putea fi alta decât aceea de a-i duce
Elisei minunata veste a însãnãtoşirii lui
şi de a-i sãruta cu duioşie fruntea
împovãratã cu griji. Însã, deşi îşi
propusese acestea, nu se grãbea deloc la
efectuarea lor, de parcã undeva, în
interiorul sãu, i se spunea cã n-au niciun
rost…
Tânãrul pãrãsi încãperea şi se lãsã purtat
de paşi pe traiectul cunoscut. Cu numele ei
pe buze şi inima bãtând nebuneşte, o porni
nu cãtre odãile de la etaj, ci spre pivniţe.
Dupã ce strãbãtu o combinaţie de pasaje
secrete, pe care şi le amintea la
perfecţie, deşi era convins cã nu le mai
folosise de ceva vreme, Erin nimeri într-o
criptã îngustã. În mijlocul ei se afla un
fel de raclã acoperitã cu un linţoliu de
mãtase violetã, ale cãrui margini atingeau
podeaua.
Prin urzeala borangicului se zugrãvea un
chip feminin, chipul prea îndrãgit al
logotnicei sale. Vãlul fu înlãturat şi se
dezvãlui o copilã de o frumuseţe angelicã,
cu plete negre, ce curgeau ca un râu peste
umerii goi.
Graţie arsenicului ce-şi fãcuse lucrarea,
prefãcând-o pe Elisa într-o superbã pãpuşã
de cearã, moartea nu-i putuse rãpi prea
multe, poate doar din prospeţime şi din
nuanţã, însã oricum, paliditatea aceasta
era apropiatã tenului ei natural.
Tatãl se ocupase de toate şi starea în care
se afla cadavrul demonstra mãiestria
vrãjitorului. Omul dãduse poruncã ca cineva
sã se îngrijeascã periodic de toaleta
defunctei şi de curãţenia din cavou şi se
pare cã ordinele vrãjitorului erau
ascultate cu sfinţenie, cãci rochia de
tafta violetã a Elisei era aproape nouã,
iar interiorul sarcofagului era tapetat cu
crenguţe proaspete de brad şi petale de
trandafir.
Cum şedea aplecat peste marginea raclei,
contemplând fixitatea ochilor ei albaştri
încadraţi de gene argintii acum din pricina
otrãvii, tânãrul atinse uşor buzele albe
ale moartei. Rãceala sãrutului îl trezi la
realitate şi ochi i se umplurã de lacrimi.
Elisa lui nu mai era decât o statuie de
ivoriu…
Pradã unei crunte revoltãri, o apucã de
umeri de parcã ar fi vrut s-o zgâlţâie sã
se trezeascã, apoi se linişti şi-şi îngropã
faţa în pieptul ei, plângând în hohote.
Visul frumos se încheiase pentru vecie…
Castelanul o sãrutã pe frunte, apoi o
acoperi la loc şi se întoarse în castel.
Pe când urca scãrile, aruncã o privire pe
fereastrã şi îl zãri pe socrul lui în
grãdinã, alãturi de un om strãin, ambii
concentraţi asupra unei gropi. Îi urmãri cu
nedumerire, apoi intrã în bucãtãrie.
Scotoci prin oalele de pe plitã dupã ceva
de-ale gurii şi rãsturnã accidental un
capac, ce produse un zgomot teribil.
Imediat, apãru pe uşa încãperii o
servitoare, care scoase un strigãt de
uimire.
