Autor:	Aurelia Chircu ( auroredenevers ) - [ PROZA ]
Titlu:	regis de aeternum: trei carti

Profilul sumbru al cetãþii se zugrãvea pe fondul albastrului închis al înserãrii. Luna intrase deja în cel de-al doilea pãtrar, iar ãsta nu putea fi semn bun. Rufio o privi un timp cu un fel de îngrijorare, aşa cum privise şi clepsidra, dupã asta oftã şi grãbi pasul înspre coama dealului. Ajungând în faţa intrãrii, bãtu de douã ori cu ciocanul poleit cu aur şi aşteptã cumpãnit sã i se deschidã. Deşi încercase sã se camufleze, slujnica îi intui pe moment tulburarea şi se întristã un pic. Se obişnuise cu prezenţa-i pururi veselã şi îi fãceau mare plãcere complimentele lui politicoase. Iar politeţea lui devenise proverbialã în cercuri; Rufio îşi dãdea seama cã uneori exagera, dar nu voia sa se schimbe, era mulţumit cu sine însuşi, ceea ce nu era puţin lucru. Mereu serios, atent a nu deranja sau a jigni, cu vorba blândã şi domoalã de frate mai mare, de confident şi sfãtuitor, pãrea nãscut cu misiunea de a-i ferici pe ceilalţi. Câţi oameni pot oare sã se nascã cu o asemenea misiune şi sã aibã curajul de a o duce pânã la capãt, fãrã a suferi? Sigur nu mulţi, iar aceia sunt poate îngeri. Rufio nu era şi nu cãuta sã fie, însã frumuseţea ochiilor sãi cenuşii şi a pãrului şaten închis, îl asemuia cu unul dintre ei. Servitoarea îl pofti într-o încãpere care ţinea loc de salon şi de birou în acelaşi timp. Castelul era destul de larg, nicio îndoialã, dar stãpânul lui era un singuratic şi prefera sã ocupe minimul de spaţiu posibil. De altfel, aceastã dorinţã a sa era manifestatã şi prin simplitatea cu care era decorat biroul, la care vrãjitorul nu renuntase nici mãcar acum, la ceas de sãrbãtoare; nu exista in acea incapere nici infimul semn cã cel care trãia acolo s-ar bucura de acele zile, nici mãcar o ghirlandã de flori sau o crenguţã de brad aninatã la sobã, lucruri care electrizeazã chiar şi un adult!… Rufio ştia cã nu modestia îl oprise pe vrãjitor sã decoreze biroul, ci faptul cã- şi pierduse demult credinţa şi speranţa în mai bine. şi uitase de copilul din el, cel care ca toţi copii, se lãsase fermecat de fiece datã de magia Sfintelor Sãrbãtori. Dar mai ştia şi faptul cã omul putea fi salvat, însã povestea lui era cu mult mai sinuoasã şi mai întunecatã decât cea a bãtrânului Scrooge, iar vizita celor trei spirite ar fi fost practic în zadar. Gãsind camera goalã, Rufio avu o clipã de destindere şi asemeni unui şcolar bucuros de întârzierea profesorului la orã, îi veni în minte sã se întoarcã şi sã plece. Dar ca de obicei, se simti atras de biblioteca si se apropie de volumele imbracate in piele neagra, ce dormitau oranduite frumos pe cele trei rafturi ale mobilei. Colectia cuprindea majoritatea titlurilor ce fusesera publicate de la aparitia tiparului incoace. Era un deliciu s-o privesti, iar Rufio nu pierdea niciodata ocazia de a-si plimba degetul peste cotoarele cartilor, vreme in care soptea cu incantare numele operelor pe langa care trecea. Jucandu-se astfel, degetul lui se lovi la un moment dat de un cotor ce nu era aliniat cum se cuvine. Se opri si citi titlul: Crima si pedeapsa de Dostoievski. Era una din cartile lui preferate ! Vru sa-l impinga inapoi in raft, dar cotorul cartii se despica brusc pe verticala si luand forma unei guri, se repezi spre el, ciupindu-i aratatorul asemeni unui sarpe veninos. Rufio isi trase mana, iar cartea reveni la forma sa initiala. Dadu sa iasa din incapere, dar exact atunci, vrãjitorul se precipitã pe o uşã dosnicã, mascatã cu o draperie de atlaz; Rufio tresãri uşor şi ca sã nu dea de bãnuit, fãcu doi paşi înspre gazdã. - Bunã seara! rosti el cu amabilitate si ii intinse punga cu cadoul pe care i-l adusese. La multi ani ! - Îţi mulţumesc cã ai venit, rãspunse omul cu glas stins, iar în ochi îi luci pentru o secundã o nemãrginitã bucurie. Pãrea abãtut, obosit, poate chiar bolnav, ceea ce era uimitor la acest om impozant, care intimida o lume numai prin simpla-i prezenţã. - Stelianos mi-a comunicat cã ai ceva sã-mi spui, se justificã tânãrul cu însufleţire, aşa cã iatã-mã, am venit! Însã, vorbele lui nu avurã darul de a descreţi fruntea prietenului sãu. - Evlampionis?… şopti el dupã asta, îngrijorat, uitându-şi mâna pe umãrul vrãjitorului. Acesta se arãta incapabil sã-şi adune gândurile. Dar era oare adevãrat sau numai o stratagemã pentru a-i afla intenţiile?… Cu zile în urmã, vrãjitorul îl rugase pe Stelianos sã i-l trimitã pe Rufio pentru a se sfãtui cu el, iar acesta îi promisese cã- i va spune sã treacã pe la castel, dar ori nu se ţinuse de cuvânt ori Rufio îi ignorase invitaţia. Iar acum venea la el ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, acum când luna intrase în cel de-al doilea pãtrar, acum când nu-i mai era de niciun folos… şi-ar fi dorit ca Rufio sã plece, sã-l lase singur cu fantomele lui. Dar acesta nu pleca şi mai cu seamã de atât, îi cerea sã- i explice ceea ce el însuşi nu-şi putea lãmuri. Rufio îl studia cu compasiune. - Ããã, Stelianos… începu el cu un fel de teamã, evitându-i privirea, Stelianos ţi-a povestit despre ce e vorba?… Se târî înspre fotoliul din stânga cãminului, unde ocoli mãsuţa joasã de brad din faţa acestuia şi se aşezã. Deschise punga si scoase din ea o agenda pe anul urmator si o felicitare lucrata manual, ce avea pe coperta un bradut impodobit, cusut pe etamina ; dupa ce le privi dezinteresat, le puse inapoi in punga si astepta raspunsul anticarului. - Mi-a spus ceva, începu el vag, despre nişte… cãrţi, nu ştiu… Disimularea era pentru Rufio ca o a doua naturã. Speram sã- mi spui tu mai multe, adaugã el cu sentimentul de uşurare cã întâiul pas fusese realizat. Cum Evlampionis nu-i oferise un scaun, rãmase în picioare, în faţa sobei. Gestul vrajitorului atunci cand primi darul, il dezamagise, dar nu spuse nimic. - Hm, nu ştii sã minţi… murmurã omul cu antipatie. Cum îl ştiu eu pe Stelianos, ţi- a spus tot! mai zise el, cu un zâmbet rãutãcios. - Da, mi-a spus, mãrturisi Rufio, surâzând cu tristeţe. Deci… e adevãrat, urmã dupã o scurtã pauzã, ai aceste momente de… inconştienţã, în care scrii aceste cãrţi?… - Scriu aceste cãrţi… repetã vrãjitorul cu ironie, mai repede ele mã scriu pe mine decât eu, pe ele! şi nu trebuie sã te fereşti, prietene, chiar e vorba de inconştienţã. Sunt momente de veghe, în care acţionez involuntar, în care mâna mea înşira rânduri cu de la sine putere, iar când mã trezesc la realitate, gãsesc teancuri de pagini cu scrisul meu frumos şi îngrijit… Râse, apoi oftã adânc. Rufio îl studia cu aceeaşi pãrere de rãu. - Scriere automata. Un fenomen ieşit din comun, dar mã tem cã totuşi destul de obişnuit în sfera mea de activitate. Numai cã mie nu mi s-a întâmplat pânã acum… Atâta tot. - Profeţii. - Despre cãderea Aeternumului. - Prostii, il dojeni Rufio pe un ton nesincer. - Nu, Rufio, le-am citit, se destãnui vrãjitorul. şi nu sunt deloc prostii, completã el grav. - Dar avem deja legenda, stim ca orasul va avea un sfarsit tragic... Ce e in plus fata de amenintarea din legenda? - Sunt multe lucruri, informatii ce se refera la viitorul fiecaruia dintre noi, a fiecarei fiinte care traieste in Aeternum… Rufio il privi neincrezator. - Daca le gaseste cine nu trebuie, orasul nostrum va deveni un iad! Va supravietui prorocirii fundamentale, dar vom suferi cu totii. - Deci nu exista putinta de a alege, soarta ne e pecetluita, sopti meditativ, cãtre focul din vatrã. Dar de unde reies profetiile? De la… şi se opri cu fel de teamã. - … diavol? continuã vrãjitorul în locul lui. Hai, sã nu spui cã ţi-e fricã sã-i rosteşti numele; asta chiar e prefãcãtorie şi nu-ţi stã bine! şi mai pe urmã, nemuritor cum eşti, ar fi şi ridicol. - De fapt, voiam sa intreb daca nu sunt de la zeu, se apara Rufio. Bine, nu te contrazic, tu ma cunosti cel mai bine… Poate ai dreptate, dar nu eu am provocat acea intamplare nefericita ce ma defaimeaza atata… iar situatia aceasta nu m-a schimbat nici în bine, nici în rãu, sunt acelaşi din totdeauna, adaugã el cu o uşoarã tristeţe. Un moment tãcurã amândoi. - Deci, de unde vin aceste profetii?... Evlampionis îl privi cu neîncredere. - Nu ştiu, zise el într-un târziu, plictisit. Oftã iarãşi, apoi completã: Nu ştiu nimic… Of, mã simt atât de bãtrân… Anticarul îl privi cu un fel de repulsie. Îşi muşcã buzele. - Intamplarea asta “ nefericita ” cum o numesti tu ti-a schimbata viata pe vecie, Rufio, doar ca tu nu constientizezi asta… sau nu vrei s-o constientizezi. Te inteleg foarte bine, doar suntem pe aceasi pozitie. Rufio se apropie de vrãjitor şi şopti cu fermitate, apãsând pe fiecare silabã: - Cu te pot ajuta? - Pentru ce te-a trimis Stelianos? Rufio îşi pierdu cumpãtul. Clãtinã din cap şi se retrase pe scaunul de la masa de scris, unde stãtu un moment sã chibzuie. - Ca sã ard cãrţile, mãrturisi el cu regret. - Da, a menţionat ceva despre asta… afirmã Evlampionis visãtor. Dar eu nu l-am luat în serios. Socot cã n-ar trebui arse, în fond, e vorba despre viitorul nostru, al oraşului nostru. - Deci crezi cã ar trebui cruţate?… Dar ce- i, de fapt, în cãrţile astea?! exclamã el cu enervare în glas. Apucã cu brutalitate unul din volumele de pe masã şi îl deschise la nimerealã. Abia dupã, îşi luã seama şi se scuzã: Imi dai voie?… - Poţi sã faci ce vrei! pufni stãpânul casei cu indiferenţã. Se aplecã şã-şi toarne un pahar cu vin negru din carafa de pe mãsuţã. Oricum, n-o sã înţelegi nimic… Sã n-o iei ca pe o lipsã de respect, ţi-am comunicat-o din simpla raţiune cã volumele sunt legate cu vrãji şi nu pot fi citite de orişicine. Atâta tot. - Iar tu nu eşti tocmai “ orişicine ”, nu? fãcu Rufio cu ironie. Descoperise cã paginile erau criptografiate şi le rãsfoia absent; aici, o runa, dincolo, o hieroglifa, apoi un termen latin sau grecesc, in orice caz, nimic din care sa-ti poti face o idée. - Acum nici eu nu le mai pot citi, declarã cu un zâmbet ciudat. E periculos, dacã le citeşte cineva şi le înţelege sensul… şi totuşi, nu trebuie distruse. - Dar ce om obişnuit le poate citi? întrebã nemuritorul cu o undã de amãrãciune, punând cartea pe birou. - Existã o condiţie care permite citirea, dar mã tem cã niciunul din noi nu se încadreazã în ea, râse vrãjitorul. Rufio se apropie de cãmin. - Te-am dezamãgit, prietene, şopti el cu tristeţe, tu mã chemaseşi aşteptând de la mine un sfat, iar eu am venit prea târziu… - Da, dar nu mai conteazã acum, hotãrî Evlampions cu un soi de duioşie. Rufio îi întinse mâna, iar vrãjtorul o strânse pãrinteşte între palmele sale fierbinţi; gestul pãru sã-l emoţioneze puternic pe nemuritor, ai cãrui ochi se umezirã uşor. - Ţi-am terminat horoscopul, anunţã Evlampionis cu un strop de jenã. Mi-a luat mai mult decât aş fi crezut, dar şti doar… e greu… - Te referi la… - Da, eram dincolo cu el, când m-a anunţat servitoarea cã ai venit. - Cum se simte? Cum te simţi tu? - El… e la fel, neschimbat şi nu cred va mai fi vreodatã altfel decât e acum. Eu?… Obosit. Tot ce mi-aş dori e sã-mi pot lãsa iarãşi capul în poala ei, la fel ca mai înainte, şi sã adorm în gingaşele ei dezmierdãri… Dar nu mai e posibil. Câteodatã mã gândesc cã am fãcut o alegere greşitã, trebuia sã-l las sã plece, ar fi fost o inimã în minus în stãpânirea suferinţei… Rufio îl urmãrea cu emoţie. - Sã-ţi îngropi unicul copil… Cum simţi tu asta, Rufio?… Mi-am îngropat propriul copil, iar eu încã trãiesc!… Poţi înţelege asta, prietene, poţi?!… - Nu te mai chinui, te rog. Ai fãcut alegerea corectã; ea era deja moartã şi nu era nimeni vinovat; ai fãcut exact ce trebuia. - Oh, Rufio, de m-ar vedea cineva acum, socoti vrãjitorul ştergandu-şi lacrimile de pe obraji, de m-ar vedea zic, aş arunca asupra acelui muritor cel mai cumplit blestem şi n-aş regreta nicio secundã. - Te cred, prietene, şopti Rufio, dar suntem numai noi doi aici. şi avem o treabã de înfãptuit. MARTIE 2006

Nr

Comentarii

Comentatori

[ Comentează! ]

[ Texte ]

[ Autori ]

[ HOME ]