Autor:	Lisandra Alba ( lisandra alba ) - [ PROZA ]
Titlu:	CUM E SA FII NESIMTIT?

MESTEACÃNUL Amintirile, speranþele şi mai ales dezamãgirile copilãriei nu se uitã imediat dupã ce boarea adolescenþei a trecut peste ele, ci rãmân in mintea ta, în sufletul tãu, influenþându-te, poate, mai târziu... Îmi amintesc şi acum...era o varã caldã, iar din podul vechi, cu podele ce scârþâie sub apãsarea piciorului, cu geamuri înalte, prin care lumina-şi croieşte drum, nu se mai vedeau decât acoperişurile caselor vecine şi dealurile din faþã.Þin minte cã stãteam în vârful picioarelor, ca sã pot vedea prin geamurile prãfuite dealurile din faþã, pe care soarele apunea.Mã uitam, mã tot uitam...cãci era un lucru care mã atrãgea în mod deosebit, care-mi capta întreaga atenþie: mesteacãnul... Pe tot dealul cel mare din faþã se afla numai un copac, dar nu era un copac obişnuit, ci unul cu totul ieşit din comun: era înalt, foarte înalt, deoarece mie mi se pãrea cã atinge soarele.Ramurile lui se rãsfirau pe cerul senin, iar el pãrea atât de mândru, dar atât de singur...Totuşi, singurãtatea lui mã fãcea sã-l admir.Dar cel mai ciudat lucru al lui era culoarea scoarþei: albã. Abia mai târziu aflasem cã iubitul meu pom era un mesteacãn.Acest lucru, oricât ar pãrea de simplu, m-a dezamãgit.Pentru mine, silueta din vârful dealului era ceva ce numai eu îl puteam vedea.Era ceva venit din altã lume, doar pentru mine... Trista veste mi-a fost datã de cãtre un amic.Îl chemasem în tainã în podul casei, ca sã îi împãrtãşesc o fãrâmã din fericirea mea.De cum a privit prin geamul prãfuit, şi-a întors privirile spre mine: -De asta m-ai chemat? Ca sã-mi arãþi un mesteacãn ?Apoi a început sã râdã.Dar nu de mine râdea, ci de ,,eroul” copilãriei mele, mesteacãnul... De atunci n-am mai chemat pe nimeni sã-mi vadã mesteacãnul, şi nici n-am mai vorbit nimãnui despre el. Îi consideram pe toþi nedemni de mesteacãnul meu. Eu eram mereu dusã cu gîndul spre el...mã gândeam la bãtrâneþea lui, la înþelepciunea pe care a acumulat-o în tot timpul vieþii sale...mesteacãnul devenise noul meu tovarãş şi pe zi ce trece îl admiram cel mai mult .De la geamul din pod îi împãrtãşeam gândurile mele, impresiile şi suferinþele... Dar, vara s-a sfârşit, şi a trebuit sã mã despart de prietenul meu. I-am spus ,,Adio!”, şi am plecat cu lacrimi în ochi... De la fereastra blocului în care locuiam priveam mereu în zare, cãutând din ochi mesteacãnul. În acea toamnã am fost doar câteva zile în vizitã la bunici...Şi mi-am zãrit, pe geamul înalt şi prãfuit, prietenul...Stãtea singur, semeþ şi mândru pe culmea dealului, împodobit de frunze aurii.Vântul ce bãtea îi împrãştia ramurile pe cerul noros, iar ploaia-l îndoia sub apãsarea ei.Dar el nu pãrea sã fie afectat de venirea toamnei.Era exact copacul din timpul verii, doar cã nu mai era verde.Rãmãsese tot semeþ,mândru şi singur.Rãmãsese singur, singur sã înfrunte vântul şi ploaia rece a toamnei, gerul şi viscolul iernii.Dar tot singur se bucura şi de înfloritoarea primãvarã cu corul de pãsãri, tot singur se legãna în adierile vântului de varã... Iarna, copacul meu era apãsat de greutatea zãpezii, dar crengile lui tot mai atingeau cerul. Venise, în sfârşit, primãvara.De cum am ajuns la bunici, m-am urcat în podul vechi.Acum nu mai trebuia sã stau în vârful picioarelor ca sã-mi pot vedea mesteacãnul.Geamul era parcã mai prãfuit, iar în colþul sãu, o rândunicã-şi fãcuse cuib. Pe tot dealul din faþã nu mai era nimic. Doar obrazul soarelui. Mesteacãnul nu mai era. Plângeam...plângeam încet, împreunã cu soarele ce pãrea mai trist ca niciodatã... Aici era sfârşitul...sfârşitul visului meu. Podul bunicii miroase în fiecare varã a vechi, podelele scîrþâie şi azi, geamurile prãfuite gem sub apãsarea timpului, dar parcã nimic nu mai este ca în acea varã a bucuriei şi a copilãriei. Adio amintiri! Adio mesteacãn! Adio copilãrie....

Nr

Comentarii

Comentatori

[ Comentează! ]

[ Texte ]

[ Autori ]

[ HOME ]