De mic copil, m-am simtit ciudat printre 
oameni. Nu le-am înteles niciodată zbaterile, 
violenta, răutătile. Pe de altă parte, nici nu m-
am simtit în stare să mă izolez. Le-am simtit 
nevoia, am simtit nevoia de a fi printre ei, 
alături de ei, după puterile mele.
	Ce m-a împiedicat atâtia ani să aleg o 
altă cale?
	O caracteristică pe care am observat-o 
deseori: Atunci când cuiva îi place o floare, o 
rupe. Expresia eufemistică este "Am cules 
niste flori..." 
	A rupe o floare, este tot un act de 
ucidere, de cruzime. De ce?
	Si mie îmi plac foarte mult florile. Prefer 
să le admir însă acolo unde le descopăr.
	Care ar fi avantajul?
	Floarea nu moare. Nu moare "pentru că 
asa am vrut eu". Dacă nu o rup, va putea fi 
admirată pe tot parcursul vietii ei, de oricâti 
oameni vor simti nevoia de a primi de la acea 
floare, darul ei unic: frumusetea, delicatetea, 
culoarea dar, mai ales, naturaletea.
	Am început cu florile. Am început asa, 
pentru că, în viziunea mea, femeile sunt ca 
florile: trebuie să aducă în viata noastră 
frumusetea si delicatetea florilor.
	Paradoxal, cu femeile ne purtăm la fel 
ca si cu florile: le "rupem".
	După ce se ofilesc, le aruncăm. Uneori, 
cu vază cu tot... Vezi divorturile premature.
	Vreau să vă spun că, în ciuda orgoliului 
de specie al oamenilor, specia umană NU este 
singura specie inteligentă din Galaxie si cu 
atât mai putin din Univers. Sunt multe alte 
specii, chiar din aceeasi familie din care face 
parte Omul-ca fiintă si structură energetică.
	Foarte multe dintre fiintele din Galaxie, 
au chiar aspect umanoid, foarte asemănător 
oamenilor de pe Pământ - Geea.
	Pentru mine toate tările sunt Pământul 
si eu iubesc Pământul si locuitorii lui. Totusi, 
nu pot să rezum întreg Universul la o singură 
planetă si la un singur biotop. E adevărat, 
Pământul poate fi o imagine la scară mică a 
întregului Univers; un arhetip, o schemă de 
bază.
	Mi se pare straniu faptul că cei mai multi 
oameni au un mod de schematizare care în loc 
să elimine detaliile nesemnificative, elimină 
exact ceea ce ar trebui păstrat: esenta.
	Cum altfel ar putea fi explicată lipsa de 
integrare a omului, în propriul său mediu de 
viată?
	Ceea ce am remarcat sistematic, este 
enorma energie consumată în a transforma 
mediul de viată, după reguli de cele mai multe 
ori arbitrare. Extrem de rar, am putut observa 
o preocupare reală pentru adaptare. De ce să 
constrângem mediul să fie ce ne imaginăm noi 
că ar trebui si nu să căutăm solutii de a ne 
adapta? Suntem chiar atât de atoate-stiutori?
	Istoria omenirii ne arată cu totul 
altceva...
	Am asistat timp de decenii la violente 
inimaginabile, incalificabile si intolerabile, 
săvârsite de semenii nostri: poluare extremă. 
Amintesc aici doar reziduurile radioactive. Apoi 
războaiele, dintre care "vedetele" sunt cele 
două mondiale. Dar nu sunt singurele. 
Războaiele pornite din divergente pe teme 
confesionale, macină si în clipa în care scriu o 
mare parte din lume. Nu dau exemple. Sunt 
prea multe stiri în mass-media care relatează -
-- chiar cu lux de amănunte --- astfel de stiri.
	Prin contrast, există două fiinte pe care 
le admir profund, tocmai pentru gradul lor 
exceptional de adaptare la mediu: delfinii si 
albinele.
	Anii din urmă, ne-au făcut să 
redescoperim aceste fiinte, alături de care 
trăim pe planetă de milenii. Nu sunt singurul 
care priveste aceste specii cu uimire si 
admiratie. Cu toate acestea, putini sunt cei 
care învată mesajul simplu si elegant al 
acestora: integrare si adaptare.
	Am văzut de curând un film pe care îl 
consider exceptional: The Secret. Am 
desoperit cu imensă bucurie strădania unui 
mare număr de oameni, oameni adevărati, de a 
arăta lumii, fiecărui om în parte si tuturor la un 
loc, o cale către reusită, către succes, către 
împlinire.
	Am asteptat cred întreaga viată acest 
film. Abia după vizionarea acestui film, am 
reusit să mă simt, după decenii de vietuire, 
PRINTRE OAMENI.
	Există atât de multe în Univers pentru 
noi, pentru fiecare! Vreau să cred că ziua de 
astăzi, este ceea ce am vistat eu să fie lumea 
în care trăiesc: un joc minunat al imaginatiei 
creatoare, la care participă fiecare în felul său 
propriu, cu bucurie, cu dăruire, cu încântare, 
cu recunostintă si cu iubire.
	De-a lungul anilor, am hrănit multe vise. 
Parte din ele sunt o realitate. Altele, asteaptă 
încă să investesc în ele energia minimă 
necesară pentru a face saltul către 
următoarea etapă pe calea realizării, 
materializării.
	Niciodată nu m-am putut împăca cu 
ideea de izolare. Mi-au trebuit însă enorm de 
multi ani din viată, pentru a avea curajul să-mi 
schimb gândurile. Să aleg acele gânduri care 
să-mi aducă bucurie, fericirea de a trăi.
	Anul trecut, am făcut un pas pe care mi 
l-am dorit mult timp. Am început să public pe 
Internet. Atunci când am luat această decizie, 
am fost pus în situatia de a îmi înfrânge o 
groază enormă. Acum, după mai multe luni de 
la debut, îmi dau seama cât de gresit am privit 
lucrurile: îmi doream să fiu printre oameni, asa 
cum mi-am dorit întotdeauna, dar nu am reusit 
să găsesc solutia. Ea exista, în mine, în jurul 
meu, de ani si ani de zile. Astepta doar 
momentul potrivit.
	Stau si mă întreb acum, când totul e un 
fapt împlinit, de ce oare nu dăm curs acelor 
nevoi interioare care ne aduc cu adevărat 
ceea ce simtim nevoia să avem?
	Refuz să cred că avem nevoie de 
foamete, războaie, poluare, scandaluri. N-am 
văzut pe nimeni râzând în plin război. si chiar 
dacă ar fi un astfel de caz, ar fi exceptia care 
confirmă regula.
	Am scris despre copilul din noi, despre 
arta de a visa si despre alte lucruri a căror 
nevoie o simtim cu totii, dar cumva, nu le 
acordăm importanta necesară si ele în loc să 
devină realitatea pe care ne-o dorim atât de 
mult, rămân la stadiu de vise. Frânturi ale unei 
posibile realităti, care pluteste ca o ceată în 
universurile noastre interioare, negăsindu-ne 
dispusi să-i acordăm acea fărâmă de energie, 
venită din gândul nostru îndreptat zilnic către 
împlinire, fie si pentru câteva secunde.
	Am revenit printre oameni, cu toate ale 
mele: experente, ezitări poticniri, succese, 
lucruri mai mult sau mai putin banale, idei, 
fapte, culori, cuvinte.
	De ce m-am ascuns de voi? De ce ne 
ascundem unii de altii, în ciuda nevoii imense 
pe care o resimtim de a fi împreună?
	Multi dintre noi, îsi arată rănile, 
strigându-si durerea cu disperare. Câti dintre 
noi însă, au curajul de a visa frumos si de a da 
viată acestor vise frumoase prin scrisul lor?
	Cred că lucrul de care m-am temut cel 
mai mult înainte de a veni printre voi cu scrisul 
meu, nu a fost ideea esecului, ci intuitia durerii 
pe care aveam să o descopăr în jurul meu si 
căreia nu fusesem pregătit să îi fac fată.
	Marii medici ai omenirii însă, spun că cel 
mai eficient medicament în procesul vindecării, 
este să accepti starea ta curentă, apoi să 
începi să-ti reconstruiesti sănătatea, pornind 
de la felul în care gândesti despre tine si 
despre cei din jur.
	Am scris cândva despre libertatea de a 
alege. Avem această libertate. Cei mai multi 
însă, ne amăgim că alegem, adoptând în 
realitate ideile altora despre lume.
	Capacitatea de a visa. Am descoperit 
cu mirare că multi dintre noi am uitat să 
visăm. Multi dintre noi, sunt pradă unor 
cosmaruri epuizante, pe care le alimentează 
clipă de clipă: ziua, noaptea, la servici, acasă, 
în parc, pe stradă, în concedii la munte sau la 
mare...
	Am revenit printre oameni. Mi-am propus 
să fac pentru mine si pentru oricine s-a 
săturat să hrănească astfel de cosmaruri, 
altfel de pasi. Nu detin si nimeni nu cred că 
poate detine Adevărul Absolut. Putem însă să 
ne împărtăsim visele frumoase. Să scriem, să 
vorbim despre ele. Să fim atât de preocupati 
de ele, încât tot orizontul nostru să fie inundat 
de aceste preocupări.
	Atunci când în fata ochilor tăi se află 
Soarele care răsare din Mare, nimic din ceea 
ce este întunecat nu se mai vede. Pentru cine 
nu a văzut niciodată răsăritul Soarelui de pe 
mare, ceea ce spun eu, nu are o semnificatie 
prea profundă. Pentru cine a găsit în el 
puterea de a se trezi la ora 2, pentru a pleca 
pe mare, ceea ce spun eu aici, înseamnă cu 
adevărat ceva.
	Aceasta este imaginea pe care vreau să 
mi-o păstrez în suflet si în minte: Răsărit de 
Soare pe Mare. Nu stiu câti vor fi de acord cu 
mine si nici nu stiu câti vor zâmbi sarcastic 
citind aceste rânduri. Pentru mine, este destul 
să stiu că sunt câtiva care îsi doresc o lume a 
luminii, a culorilor sclipitoare, a zâmbetului 
omniprezent.
	Mă aflu printre voi si fac acest gest de 
a evoca ceea ce mie mi-a adus o bucurie 
imensă, ori de câte ori am găsit în mine 
puterea de a o culege!
	Căutati si voi această bucurie de a 
culege ceea ce vă umple fiinta de bucurie, de 
a trăi visul care vă împlineste! Nu vă irositi 
energia în conflicte interioare sau exterioare si 
nu filosofati pe tema întunericului. Cine se 
gândeste, cine vorbeste prea mult despre 
întuneric, uită să alerge să prindă răsăritul. 
Această energie a începutului, care ne să 
forta să păsim în lumină, să ne bucurăm de noi 
însine si de fiecare realizare.