Prin ochii mei, patrunde-o lume infinita
si-ajunge inauntrul meu.
La inceput, nu faceam decat sa simt.
Dar erau prea multe care nu se potriveau:
bicicleta mea cu cadru,
pe care nu puteam incaleca;
patinele cu rotile,
care-mi faceau picioarele sa fuga 
nitel cam ciudat;
podul pe cabluri de peste Jiu,
care se balansa magnific.
Asta, pana era sa cad de la 5 metri 
altitudine
fara echipament de zbor:
picaj / vrie.
Dupa care, urma lectia de pedagogie:
centura de politai, 
cu catarama de alama
si tinte fest.
Lectia se asimila in circa 48 de ore.
Confuzie.
Playback.
Pedagogie.
Rewind.
Apoi, unii mi-au spus: cap ai, minte ce-ti 
mai trebuie?
si-atunci, am inceput sa gandesc.
Aha! Asta era!
Gandesc. 
Adica exist.
si-n clipa asta
mi-a scapat momentul de balans.
Am cazut de pe pod. 
Nu in Jiu. Era prea simplu; as fi putut 
inota.
Pe pietre.
Atunci secventa s-a rupt: am ramas la 
Confuzie.
No playback. 

Cineva s-a aplecat intr-un tarziu
si mi-a soptit la ureche:
Nu mai gandi, simti!
Abia atunci 
am simtit 
ca pot sa ma ridic si sa vad exact ce vreau.
Sa gandesc ce vreau. Cand vreau. Cum vreau.
Cum simt.