J, 17 august 2006.

	Mai deunazi, cautand nu-stiu-ce prin arhiva 
"Agonia", mi-a atras atentia un titlu: 
"Indolia". Am remarcar chiar si o steluta 
acolo si mi-am zis: hai sa vad despre ce e 
vorba.
	Prima lectura, mi-a produs o confuzie 
totala. Am vrut sa închid pagina si sa-mi 
vad de treaba, dar... uite ca n-am putut. Ba 
chiar am citit a doua, a treia, a patra 
oara... Am scris chiar si un comentariu. Dar 
"Indolia" nu ma lasa în pace, asa încat, m-
am întors sa fac "sapaturi".
	Am ales la întamplare, "Cubalibre". Desi 
nuantele, constructia, sunetele sunt 
diferite, spectacolul oferit a produs 
acelasi efect pe care l-am descris în 
comentariul meu la Indolia:

	

	Acum vreo cativa ani în urma, scriam undeva 
prin jurnalul meu o reflectie amara. 
Descoperisem ca în ciuda spiritului meu 
anti-rutinier, undeva, într-o cuta ascunsa a 
fiintei mele, eram tributar sindromului "15-
30", sindromul omului care a încetat sa mai 
existe, care se misca în virtutea inertiei, 
se duce undeva, si singurele lui vise au 
ramas cele doua zile pe luna în care 
semneaza statul de plata. Un sindrom foarte 
bine descris în "Timpuri noi" de catre 
marele Chaplin. Descoperirea m-a revoltat 
foarte, pentru ca în marea majoritate a 
situatiilor de viata, am dovedit contrariul. 
Dar "marul putred" exista totusi undeva, 
bine ascuns, nicidecum la vedere. 
	Citindu-l acum pe Emilian, ceva înauntrul 
meu, s-a zgaltait, s-a miscat altfel. La 
început, n-am prea priceput ce. Nu gaseam 
nici o legatura cu mine, nimic comun si mi 
se parea ca am încurcat adresele. Dar nu. Pe 
masura ce comentariul meu se nastea, am 
început sa-mi amintesc de descoperirea 
facuta în mine, cu ceva vreme mai în urma... 
Nu cumva...? Am mai simtit o zvacnire, doua 
înauntru si atunci am stiut: E 15/30! S.-a 
dizlocat si iese la suprafata, ca orice corp 
strain care, odata dizlocat, cauta sa-si 
gaseasca un alt areal; alt loc potrivit. 
Poate o alta gazda? Am observat ca sindromul 
e foarte contagios. În Parlament spre 
exemplu, face ravagii. Chiar reflectam: cu 
rezerva existenta de sincope a lui Emil, 
cred ca as putea sa ma vindec daca voi 
continua tratamentul. Numai ca eu, chiar am 
vrut sa gasesc un remediu. Chiar am admis --
- ce-i drept, cam anevoie --- ca e ceva în 
neregula cu mine. Ce se va întampla însa cu 
cei care înca n-au descoperit ca sunt 
bolnavi? Cei care, dimpotriva, sunt convinsi 
ca ei reprezinta normalul? Aaalo! Aalo?!! 
Aalo, tovarasi???!!!