Calatoria si popasul.
(Fragment de roman)
D, 13 august 2006.
M-am întrebat la un moment dat: pot
calatori împreuna o testoasa si un Iepure?
Multa vreme, logica, mentalul,
prejudecatile, m-au împiedicat sa depasesc
cadrul strict al întrebarii. si totusi,
întrebarea a revenit. Obsesiv parca... Ce
era gresit aici? Întrebarea? Cuvintele?
Stateam sprijinit cu barbia în pumni, cu
coatele rezemate pe geamul de pe culoarul
vagonului. Trecusem de Craiova si peisajul
avea sa se schimbe. Muntele începea sa-si
anunte prezenta, orizontul începea sa capete
altitudine, cate putin, cate putin. Am
închis ochii si am simtit ca ma cuprinde
dorul de coclaurile copilariei mele, de
drumurile de ore în sir... de "ma duc dupa
bureti"...
Apoi, înauntrul meu, am revazut o
calatorie, petrecuta mult mai de mult, tot
la munte. Muntele atat de drag mie. Am
descoperit abia acum, ceea ce era de altfel
evident, înca de atunci, dar nu remarcasem
eu: Nici o calatorie nu este o deplasare
continua. Exista oboseala, exista peisajul,
exista nevoile interioare si nevoile
exterioare, care îsi cer în mod inevitabil,
implacabil chiar, drepturile lor. si pentru
toate, exista un timp; un timp anume.
Miscarea armonioasa, înseamna de fapt a te
misca potrivit clipei. Dar clipa de acum,
poate sa însemne mers, deplasare fizica, în
vreme ce clipa urmatoare poate sa aiba
nevoie de un popas fizic, de încetarea
miscarii exterioare, a agitatiei, a
muschilor, pentru a lasa locul miscarii
interioare. si atunci, ne oprim. Dar toate
astea, trebuie sa se petreaca sincron,
atunci cand esti cu cineva. Altfel,
calatoria poate esua, se pot întampla
lucruri urate, chiar grave...
Cand ma opresc la munte? Atunci cand
urcusul ma face sa simt transpiratia siroind
sub rucsacul din spinare si care la plecare
mi se parea usor, iar acum mi se pare un
bolovan care îmi frînge umerii, face pasii
sa mi se împleticeasca, ochii sa vada
cerculete si stelute colorate, picioarele sa
simta ace; si sangele, sangele meu, de care
pana acum parca nu aveam habar, a carui
existenta parca se rezuma la cele cateva
pagini din manualul de biologie, acum parca
nu mai vrea sa coboare prin artere, ci se
înghesuie tot, undeva în articulatiile care
nu mai vor sa ma asculte, miscandu-se
nervos, parca singure. Gatul si limba, le
simt uscate si cand ma gandesc la cafeaua
din termos, parca totul se revolta în mine,
spunand "Nu! Nu! NU!", ca si cum n-ar fi tot
cafeaua din care am sorbit --- în extaz
parca ---, înainte de plecare. Pipai cu
radacina limbii gatul si îl simt aspru, ca
pe un postav din lana nedaracita, facut
undeva în casa din busteni a unui muntean,
la lumina firava a unei lampi cu gaz, de
mana unei muntence ce muta suveica de lemn
printre firele de urzeala întinse pe
razboiul mostenit de la bunica ei. si
postavul îmi tine de cald, îmi tine cald,
groaznic de cald si ma înteapa si ma mananca
si am impresia ca urzeala îmi împanzeste
gatul, plamanii... Simt ca ma prabusesc,
cabana e prea departe, distanta mi se pare
incomensurabila si am o clipa senzatia ca
drumul nu se va mai sfarsi, ca nu exista
nici o cabana, ca marcajul e prea vechi si
poteca nu mai duce nicaieri. Simt ca ma
dizolv în peisaj, ca nu mai exist, ca totul
s-a sfarsit înainte de a fi început. În
aceasta clipa, îmi doresc sa nu fiu singur,
sa vad un gest cunoscut, sa aud o voce si
stiu ca nu ma intereseaza nimic din ce ar
spune ci numai muzica vocii aceleia anume,
dar sunt singur. Pentru o clipa însa, fiinta
mea lichefiata în peisaj tresare, destul cat
sa vada Izvorul. Rucsacul parca sare singur
din spinare, articulatiile uita sa-si mai
manifeste independenta, genunchii se înmoaie
si se proptesc pe pamant, mainile ajung sa
se sprijine pe prundisul firului de apa, cu
degetele usor înfipte printre pietricele,
asemeni radacinilor unui copac, vrand sa
soarba si ele apa, la fel cum sorb
radacinile copacului, seva dulce a
Pamantului. Închid ochii, trag adanc aer în
piept, narile mi se dilata de parca ar vrea
sa-mi metamorfozeze trasaturile fetei într-
un urias sorb. Sangele îmi zvacneste în
tample, în timpane, în stomac, de parca s-ar
fi adunat tot la un loc, în dosul unui
stavilar pe care acum un padurar l-a
ridicat, lasandu-l sa curga la vale, la
ciudata vale care urca înspre gatul meu,
înspre timpane... Setea ma arde parca, dar
nu ma aplec sa sorb din Izvor ci simt nevoia
de a-mi cufunda fata în ochiul de apa si
chiar asta fac, apa îmi acopera urechile,
îmi tin respiratia, simt gheata pe fata si
aman clipa, o aman pana cand plamanii
zvacnesc; dau drumul la aer si mai zabovesc
cateva clipe, apoi scot capul din apa.
Linistea ma cuprinde, aplec usor capul pe
spate, destul cat sa vad Soarele
strecurandu-se printre frunzele padurii, ca
niste fire de aur, întinse între varfurile
frunzelor si firele de iarba, într-o
tesatura imposibil de realizat de mana
omului. si atunci rad. Rad si cu fiecare
hohot parca oboseala se risipeste si ma
pomenesc întrebandu-ma de unde a venit
aceasta oboseala si unde s-a risipit. Dar
Soarele strecurat printre frunze nu ma lasa
sa aflu raspunsul si pana la urma, ce mai
conteaza --- îmi spun. si atunci îmi aduc
aminte de gatul uscat, ma aplec si sorb din
oglinda tremuratoare si licoarea asta
ciudata parca patrunde direct în celule,
nici nu apuc sa o simt parca în gura atat de
însetata si totusi...
Dau din nou capul pe spate sa mai sorb
odata din priviri amestecul de Soare, frunze
si iarba si atunci îmi dau seama ca bubuitul
din urechi a încetat, ca aud parca scartitul
unor bocanci si clinchetul cataramelor unui
rucsac. O clipa raman stupefiat, nu înteleg
cum poate rucsacul meu sa se miste, apoi îmi
dau seama ca rucsacul nu poarta bocanci si
ca pe langa astea, simt în spatele meu o
prezenta. Ceva sau cineva. Mintea începe sa
lucreze greu, n-am chef de analize, dar
sunetele nu fac parte din peisaj si ma
sacaie. Ma întorc încet, încet, parca mi-e
frica de ceva, nu stiu de ce. Zaresc cu
coada ochiului o fata, care ma priveste
încurcata, dintr-o pozitie care îmi
aminteste de ora cand pe platoul unitatii ne
adunam la raport, în fata ofiterului de
serviciu. Îmi vine sa rad de imagine dar
realizez brusc confuzia pe care pot sa o
provoc si ma abtin. Pe semne ca zambetul a
aparut pe fata mea, ca o urma a rasului
dinauntru si atunci o vad zambind încurcata.
..
---Buna! Mergi la cabana?
Surpriza ma împiedica sa raspund, îmi dau
seama ca nu stiu ce ar trebui sa raspund. Ce
Dumnezeu as putea cauta în padure altceva
decat sa ajung la cabana îmi spun, dar nici
asa nu e bine si zic moale, "Da".
---Pot sa merg si eu cu tine?
---Esti singura?
---Nu. Adica, da. De fapt, mai sunt niste
colegi în urma...
---si? Ce s-a întamplat? V-ati certat?
---Nuuu...
---Nu, adica da.
---Adica...
---Nu, adica da.
---De fapt...
---Las-o balta. Vrei sa mergi cu mine, OK.
Nu vrei? Doua chei.
---Te-am suparat?
---Poftim?
---Mi s-a parut ca te-ai suparat...
---Pentru? Eu nu prea ma supar. Am alt fel
de a fi. si pe urma, n-ar fi frumos din
partea mea. Eu sunt singur, pentru ca asa am
eu cateodata chef sa plec, unde ma duc
picioarele si ochii. Oricum, bat drumurile
asta de mic copil si chiar îmi place asta.
Bun! Eu sunt gata. Mergem?
---Mi-e sete...
---Serveste-te! Alta apa mai buna, n-ai
unde gasi.
O vad ca ezita, dar ma ocup de rucsac. Mi-l
potrivesc pe spate, verific chingile, fumez
o tigara si astept. Bea apa, se ridica. Ma
uit la rucsacul ei si vad ca e stramb,
chingile inegal stranse iar continutul
neechilibrat. Îmi dau seama ca nu prea urca
pe munte, dar nu comentez. Vrea sa si-l puna
în spinare si priveste spre mine. Înteleg,
i-l ridic, îl asez si strang altfel o
chinga.
---Nu prea e bine facut...
---Eu de fapt nu am, l-am împrumutat de la
o colega...
---Se vede ca nu prea mergi la munte. Nu-ti
place?
---Ba da, dar eu sunt de undeva din Sud, nu
de la munte. Nu prea am bani sa merg si
singura...
---Înteleg. Hai sa mergem ca mai e destul
pana la cabana.
---Dar o sa ajungem?
Mie îmi vine sa rad, nu-mi propusesem sa
semnez vreo condica. Iar îmi dau seama ca
sunt deplasat si tac. Pe urma, ma razgandesc
si îi spun ca ziua e lunga, avem la
dispozitie si noaptea si atunci o vad ca
intra în panica, dar nu spune nimic.
---Bine, zic, hai sa mergem.
O vad ca pleaca si pasii i se însira repede
unul dupa altul, de parca ar goni-o cineva.
Nu prea înteleg, dar îmi vad de drum.
Dispare, o pierd din priviri. O clipa vreau
sa strig, apoi realizez ca n-am habar cum o
cheama. Renunt. Continui sa merg si sa ma
bucur de peisaj. Dupa cateva zeci de
secunde, o vad asezata pe o piatra. Ma vede,
se ridica si parca iar începe sa alerge. Nu
ma opresc, continui sa merg cu acelasi pas.
Iar dispare la orizont. Desi sunt
contrariat, îmi vad de drum. Iar apare, de
data aceasta, sprijinita de un brad. Ma vede
si jocul se repeta: iar începe sa alerge
parca, iar dispare. Deja stiu: peste cateva
zeci de secunde, o sa o vad iar sprijinita
de un brad sau sezand pe o piatra. Da.
Oarecum corecta intuitia. Doar ca de aceasta
data, cand m-a zarit, n-a mai plecat, a
asteptat sa ajung în dreptul ei.
---Facem un popas?
Izbucnesc în ras, fara sa vreau si raspund:
---Asta ce e, nu popas?
---Pai nu, nu asa. Unul mai lung, ca am
obosit.
---Nu înteleg, de ce trebuia sa tot alergi?
Te asteapta cineva la o ora anume?
---Nu ma asteapta si eu nu am alergat, tu
mergi foarte încet si trebuie sa te astept.
Mie îmi vine iar sa rad, afirmatia mi se
pare evident ridicola si nu stiu ce sa spun
pe de o parte dar si limba începe sa ma
manance. Deocamdata, tac. Dar nu de tot.
---Parca ziceai ca vrei popas, nu?
Împunsatura mea trece neobservata si
renunt, cel putin de data asta. Îmi sprijin
rucsacul de un brad, închid ochii, cu
intentia de a reface imaginea aceea aparte a
tesaturii de Soare. Dar în loc de tesatura
aceea, îmi apare imaginea Andreei. Simt un
gol în stomac si îmi aduc aminte ca ultima
oara cand o întalnisem, eram pe culoarele
din Polizu. Filmul se deruleaza si simt din
nou sfarseala care m-a cuprins atunci. De ce
a trebuit sa ne despartim? Habar n-am. Ceva
nu mersese. Nu stiu ce. Sau poate felul în
care ne iubeam, era prea violent, ca un foc
care arde totul, lasand în urma lui cenusa,
o pulbere fina, gri-albicioasa. Am deschis
ochii. Nu mai suportam ideea de a ma tortura
singur. Ochii mi-au cazut pe fatuca din fata
mea. N-arata rau. Ce-i drept, nu era ca
Andreea, dar nici urata nu era. Era doar
altfel. O priveam oarecum piezis si am
simtit ca ne studiam reciproc. Îmi placea
jocul acesta de-a soarecele si pisica sau
mai curand de-a hotii si vardistii.
---Ma cheama Dana...
---serban. Încantat de cunostinta! I-am
sarutat mana, mi se parea ceva firesc dar
cand privirile ni s-au întalnit, am observat
ca e uluita. N-am înteles si am trecut
peste.
---Dana de la Dana sau de la Daniela?
---Da, Daniela, dar nimeni nu-mi spune
Daniela, toti îmi spun Dana.
---Eu n-am diminutiv, nici macar porecla.
Mergem?
---Da...
Am pornit din nou. Jocul, acel du-te - vino
- popas si din nou, s-a mai repetat de
cateva ori pana sus. La cabana, am ajuns pe
lumina si nu prea stiam ce sa fac: sa raman?
Sa ma întorc în oras? Administratorul
cabanei îl cunostea pe tata, dar eu nu.
Cealalta, a sportivilor, era departe si
drumul greu. Acolo as fi putut sa merg,
administratorul era vecin cu noi, locuiam pe
aceeasi scara, rezolvam simplu cazarea,
putea sa ma trimita si în pod, nu-mi pasa.
Eram nehotarat si agitatia de pe drum, acest
du-te vino, ma scosese dintr-ale mele. Acasa
nu spusesem, ca de obicei, ce am de gand.
Bunuta, bunica-mea ma vazuse cu rucsacul si
stia ce o sa urmeze, asa cum si eu stiam ca
o sa ma "raporteze" lui tata.
Venisem în vacanta, prima oara de cand
terminasem liceul. Teoretic, ar fi trebuit
sa învat; doar aveam doua restante, dar îmi
era imposibil sa ma mobilizez. Totul ma
dezamagise în facultate. Dotare execrabila,
materii inutile cu toptanul, pretentii
absurde la tot felul de materii care nu-si
aveau locul la Politehnica ci mai curand la
filosofie sau la studii politice, iar chimia
care ma interesa pe mine, era si ea, pe
undeva pe-acolo, o anexa. Pe urma, mai era
si Andreea. Nu suportam gandul de a ma mai
întalni cu ea pe culoarele Politehnicii. N-
am înteles si nu înteleg: cum poate viata sa
desparta doi oameni care se iubesc? Nu stiu
exact unde am gresit. A existat un moment în
care am controlat situatia, chiar
discretionar, dar mi s-a parut umilitor sa
domin o femeie, femeia iubita, cu care ar fi
trebuit sa fiu deja casatorit de aproape un
an, folosindu-ma de hormoni...
Am platit pana la urma cazarea. Dana a vrut
sa stau cu ea în camera. N-am obiectat, îmi
era egal. Am nimerit într-o încapere gen
apartament confort 4, doua camere fara usa
cu vreo opt paturi stil lavita, doar ca erau
suprapuse cîte doua. Nu erau toate ocupate,
asa ca am ales. Mie îmi placuse înca din
armata "la cucurigu", asa ca am luat un pat
sus. Ea a vrut sa-l ia pe cel de dedesubt.
La un moment dat, ma întreaba:
---stii cumva unde e baia?
Mi-a fost imposibil sa ma abtin si am
izbucnit în ras:
---Baia? Dar unde crezi tu ca suntem? La
Athenee Palace, La Intercontinental? Vrei
cumva si piscina?
---Îti bati joc de mine!
Mi-am dat seama ca nimerisem prost, ca
vorbea serios.
---Uite, îmi cer scuze, am crezut ca
glumesti. Aici la munte, ceea ce întelegem
prin "baie" de obicei, este o chiuveta si un
WC si daca chestia asta mai e si în cabana,
atunci cabana e de lux. De obicei, "baia" e
un scoc, afara, la izvor. Da, aici e o baie,
dar nu ce te astepti tu...
---si cum adica, aici nu se poate face
baie? Nici dus?
---Ba da. Daca rezisti la o apa de vreo
cinci grade Celsius, avem vreo cateva cazi
vulcanice, la vro cateva ore de mers, sau
daca rezisti la vreo noua orede drum,
ajungem la cheile Jietului si faci baie
într-o apa sclipitor de curata, în care îti
îngheata si maduva din oase...
---Am înteles... Dar un lighean?
---Asta-i altceva. Cred ca se poate vorbi
la bucatarie, cu cabanierul. Ei stau aici
cam tot anul, coboara foarte rar.
Am plecat la bucatarie, sa-l gasesc pe
cabanier. Era acolo. Îi fac cu ochil si îi
zic:
---sefu', sunt si eu cu o fatuca si vrea sa
se spele în lighean. Se poate?
Ma priveste peste umar, cu coada ochiului
si ma întreaba:
---Ma, tu nu esti al lu' Plaur?
---Ba da, zic.
---Mare te-ai facut ma! Ia uite, ditamai
flacaul! Parca erai în armata?
---S-a dus, nea' Costele, am facut la TR,
noua luni...
---A, acu' esti în vacanta! Ce-ti pasa!
---Da, cam asa...
---si tot asa ca nebunu' umbli, de unul
singur, pe coclauri?
---Cam asa, ca la Bucuresti, nu prea am
unde, de. si nici timp nu prea e...
---Bine ma. Uite ligheanu', ia-l si ai
grija, sa n-o înfunzi. Sa nu mi-l pui pe
tac'tu în cap ca e tot rau de gura si n-am
chef sa ma cert cu el...
---Multumesc nea' Costele, n-ai grija, nu
te bag eu la belea. si sa stii ca lui tata,
i-au mai trecut furiile...
---Trecut pe naiba! Asta toamna, barfea
orasul ca era sa-l "încalte" pe unu' de la
judet, de la Deva.
stiam povestea. Tata îmi povestise. Un cap
patrat de la partid, un control plecat de la
o turnatorie. Totul iesise bine pana la
urma, dar lumea îl stia ca era iute la manie
si nu ierta usor mitocaniile si tampitii. Am
luat ligheanul si m-am întors în camera.
Habar n-aveam în clipa aia ca începuse o
poveste foarte lunga...
Simt un ghiont în coaste si agitatie pe
langa mine. Trecerea de Craiova, ca de
obicei, însemna aglomeratie. Nu sesizasem
nimic din ceea ce se petrecuse în jurul meu,
fusesem plecat atat de departe...
Am aprins o tigara si mi-am amintit de unde
plecase totul, cand pornise trenul: Pana
dincolo de Basarab, trenul se tarîse ca
melcul. În sinea mea, însa, spusesem: Ia
uite, Dumnezeule, parca ar fi o testoasa din
Galapagos! În clipa aceea, mi-am adus aminte
ca o întrebare mai veche, ma chinuise si
înca ma mai chinuia uneori, desi în mare
parte, gasisem raspunsul. Poate calatori o
testoasa împreuna cu un Iepure? De aici, se
declansase amintirea. Chiar din ziua aceea,
cand am cunoscut-o pe Dana, as fi putut sa-
mi dau seama ca a calatori cu cineva pe un
drum e una si a te întalni cu el la un
popas, pe acelasi drum, înseamna cu totul
altceva. Calatoria în doi, înseamna acelasi
ritm, acelasi pas, aceleasi popasuri,
aceeasi bucurie de a te topi în peisaj.
Popasul, e altceva. La popas, poti întalni o
multime de oameni, toata lumea se odihneste,
nu mai conteaza diferentele de ritm, ba
chiar aceste diferente dau farmec popasului.
Daca atunci, cu ani în urma, mi-as fi pus
aceasta întrebare si as fi facut comparatia,
felul ei de a urca muntele mi-ar fi spus
ceea ce abia acum am aflat, cu costuri cam
mari: A calatori cu un Iepure, este posibil,
dar este nerecomandabil. Este ineficient si
pentru testoasa si pentru Iepure. A poposi
la acelasi popas cu un Iepure, poate fi
chiar încantator, minunat chiar. Dar fiecare
trebuie sa-si urmeze ritmul, ceasul
interior. Altfel...
|
