invocarea practicii ca argument pare
ridicola. sa operezi cu entitati imaginare.
dar daca asta e ceea ce fac eu? sau sa
nascocesti absurditati care mai apoi sa
devina reper pentru toti. e ca o piesa de
teatru, o privesti si te lasi furat, prins.
cind se sfirseste ce vei alege? sa te
razbuni pe mesagerul sau creatorul starilor
tale? ca ti-a aratat ceva de care simteai,
banuiai, intuiai intr-un fel ca ai nevoie,
ca ti-a dat acel ceva si dupa aia... dupa
care totul s-a destramat si reunit in final,
in sfirsit, in limita, in oprire. ca totul s-
a contopit in ceva-ce-nu-mai-e. sa te
razbuni? sau sa aplauzi, si asta ca o
multumire? cit de ipocrit trebuie sa fii ca
sa alegi o varianta. nu. nu asa.
orice varianta vei alege, nu e tot o
manifestare a ipocriziei? fie ca-l
osindesti, fie ca-l aplauzi.
ei ma cred. lor le vorbesc, asta poate
pentru ca ei stiu sa asculte. acesti ei sunt
ai mei. despre eii astia vorbesc acum. mai
sunt alti ei. care sunt ai lor. sau care-si
sunt lor. cind incep eu sa le vorbesc , lor,
ei-lor mei, se face liniste. doar omul cu
hirtia om nume lazar geme. l-au adus iar. de
ce nu ma asculta? el nu mai are nevoie nici
de rmn. pentru el, intr-un mod misterios,
inteleg ca nu mai sunt optiuni, alegeri. de
ce ma simt trist? imi vine in minte cuvintul
balast. cuvintul asta il notez, il simt
personal, il simt aproape de mine, il simt
intimplabil chiar mie. il notez iar pe
hirtia mea. da. vad asta, nu mai sunt spatii
libere. si eu am cazut in aceeasi capcana,
sa umplu tot. oroarea de vid. nici eu nu mai
dau viata libertatii. atunci de ce ma minii
cind vad ca ei vor sa umple tot? ei-i
ceilalti. ca la peretii aceia cu faianta. in
camera mica sunt doar 124 de placi de
faianta. camera e mica, poate doar din
motivul asta. hirtia numelui om lazar. pe
mine eii ceilalti nu ma asculta. de ce nu-l
asculta atunci pe el? el da semne. si
semnele lui asta spun: lasati-ma. cit de
drepte sunt paturile. omulconceavalentin
urineaza. e un act anatomic. exista aparat
excretor. ce nu trebuie e dejectat. defecat.
depus. exclus. aruncat. pentru asta exista
rinichi. ei ma asculta. au chipuri
schimonosite de ascunse dureri, au gesturi
care nu au nimic in comun cu naturalul. cu
naturalul si firescul celor multi. al celor
care urmaresc, care dau sentinta. nu esti
conform sablonului - esti aruncat.
marginalizat. cite optiuni poti avea? da. ei
ma asculta. eii mei. si, intr-un fel, eu
tainic inteleg ca ei inteleg ce le spun. ei,
ca spectatori ai mei, nici cind vor afla ca
nu a fost decit iluzie ceea ce le-am servit,
nici macar atunci nu ma vor dusmani. nu vor
simti nimic. nici tristete ca s-a sfirsit,
nici dorinta de a ma aplauda. nici nimic. e
ca o stare care a fost si care nu mai e. dar
in alta sala? salile creeaza scena. si nu
invers. da-le ce vor sa auda. si sa vada. da-
le doar ceea ce au fost invatati sau fortati
sa primeasca si sa inteleaga. da, stiu,
planta de pe hol nu are nevoie de mincare
asa cum o maninc eu. cine vrea sa spuna
marele adevar, cum ca de fapt ar trebui sa
fie invers, acel cineva e condamnat. fugar,
asta ca optiune sau manifestare a curajului.
de cite ori poti urla in public adevaruri?
de multe ori, sau toata viata ta. dar asta
numai daca ii faci sa creada ca esti nebun.
cuvintul asta stiu ca ma sperie. hotarisem
sa nu-l aduc, sa il tin ascuns. dar el scapa
mereu. ce aliaj. ce conjunctura mirifica i-
ar trebui carbonului alaturat de subtile
oxiduri ca sa poata naste otelul aliaj
pentru lantul cu care eu trebuie sa
intemnitez cuvintul asta. cuvintul. spun
cuvint si ma gindesc la substanta. cuvinte-
materie. care era cuvintul perfect? doar sa-
l spui, doar sa-l rostesti si lumea ti se va
supune. e un cuvint? daca as talmaci si
amalgama toate cuvintele lumii, adunate
toate, toate, prin sublimare sau contopire
la infinit, prin retortele si spiralele
mintii gindului meu s-ar naste unicul? stiu.
aici e nevoie mereu de un ceva peste. e un
peste si peste femeia cu inel. si stiu ca ea
supune pe mai departe pe femeia om marcu.
care e nu cu mult, dar e totusi peste omul
gherman. asa vad. sau asa cred ca vad. sau
asa cred ca inteleg ca vad ca nu mi se pare.
care e peste omul viorel. si peste omul
catinca. intre care e limpede ca omul viorel
e peste omul catinca. desi ei sunt identici
ca manifestare alocata. dar diferiti in
practicarea sarcinilor. dar peste ei, peste
toti acesti ei, trebuie ca e ceva, cineva.
daca as putea ajunge cumva la acel ceva-
cineva. doar ca sa ii arat. eu nu am ce sa
cer. pentru mine nu mai stiu ce sa cer
pentru ca nu mai stiu cum e sa vreau ca sa
stiu ca pot cere. dar ar sti sa asculte? si
daca ar asculta, ar sti ce sa faca dupa? nu
mai stiu. poate ca pilulele femeii om marcu
sunt vrajite.
omul catinca si omul viorel hranesc si pe
fiinta-haide-ma. fiinta-haide-ma nici nu
refuza, nici nu accepta.
ele, pilulele femeii om marcu, ma fac sa vad
ca printr-un ochi mic, care se acopera fara
de prorpie dorinta. ca dupa care tot el sa
fie descoperit. vad doar atit cit pot, cit
imi permite pilula femeii om marcu. da.
stiu. ea fura vieti. acelui ceva-cineva o sa-
i spun si despre asta. dar va fi ca o
rugaminte personala. si asta doar daca va
mai fi timp. cind mor ingerii, nici demoni
nu se mai nasc. geometria e o stiinta
empirica. reid mi-a oferit dovada
peremptorie., facindu-ma sa vad ca daca omul
ar fi marginit doar la simtul vazului,
geometria lui ar fi cu totul alta iar
notiunile ar fi sarace.
eu insumi vad ceea ce vad, vazindu-ma ca vad
vazind. acolo sunt doar 124 de placi.
faianta e rece.
