La gura sobei ce stă să se dărâme,
La fel ca tata, supărat pe viaţă,
Strâng crâncen pumnul şi trosnind el spune,
Durerea ce m-a `nvăluit în ceaţă.
Prin raza ce încă nu s-a stins,
Din inima ce strălucea feeric,
Încerc ca ceaţa s-o risip, deprins
S-aduc lumină-n întuneric.
Mă lupt cu adevăruri şi minciuni,
Prejudecăţi în chip mi se reflectă,
Mânat de neîmplinite rugăciuni,
Scuip peste lumea cea infectă.
Mă simt jignit că aici trăiesc,
În lumea ce sens nu mai are,
Căci totul dimprejur iubesc,
Dar totul s-a pierdut şi moare.
În comă se mai zbate câte-un adevăr,
Paralizată e iubirea dintre noi,
Căci am muşcat din nou din măr,
Şi-am împroşcat pe semeni cu noroi.
Ne lăudăm făţarnic cu-acel trecut,
Nimic este acum iubirea, teama,
Cu toţii am murit demult,
Şi trist e că nu ne dăm seama.
( scrisă azi 2.01.2001 la un pahar de vin
fiert
în faţa focului trist din sobă. Mă simt
jalnic
după un sfârşit de mileniu. Ciudat … omenirea
a mai trecut un examen ! )
