Autor:	Gabriel ( de trofin ) - [ POEZIE ]
Titlu:	Caut totul dar în acelaşi timp altc

Caut totul dar în acelaşi timp altceva … ( glossă ) Caut totul dar în acelaşi timp altceva, Încercând să alung întunericul din întuneric, Iar spectacolul suferinţei îl ating şi-l pot juca, Fiindcă sunt prinţul nimicului feeric, Iubirea mea slabă vede peste tot mari greşeli, Cuvintele mi se transformă într-o armă ucigaşă, Ochii înlăcrimaţi imploră divine puteri, Să distrugă pesimismul care mă apasă. Sint o fiinţă de la începutul lumii rămasă, Plutesc peste o moarte de vis, Mă înghite noaptea şi nici că îmi pasă, Căci infinite tragedii în mine s-au închis. Trăiesc printr-o ironie tragică şi agonică, Boabe de lacrimi pe obraji încep a se juca, Şi printr-o iubire viciată, aproape comică, Caut totul dar în acelaşi timp altceva. Sub cerul brăzdat de falşi meteoriţi, Torturat de viziuni, preţuiesc tăcerea, Aproape de mine fac amor doi îndrăgostiţi, Vrând parcă să-mi trezească plăcerea … Dar în zadar căci sunt un iremediabil abandonat, Iar singurătăţi glaciale mă năpădesc homeric, Vreau ca de pesimismul demonic să scap, Încercând să alung întunericul din întuneric. Sub luna ce s-a ascuns de plictiseală, Eternităţi de lumini şi umbre mă înghit, Misterioase chemări mă atrag cu sfială, Ca în cazane de smoală sufletu-mi să fie topit. Din cauza ideilor mă prăbuşesc, În vârtejuri demonice încep a mă înălţa, Cu un râs negru, tragedii răspândesc, Iar spectacolul suferinţei îl ating şi-l pot juca. Graţia lumii temperează a mea tragedie, Se destramă azurul sub privirile-mi triste, Un avânt dezinteresat mă aruncă-n agonie, Încep să mă caut pe a morţilor liste. Iubirea nu o pot cumpăra, tristeţea gratis este, Dar eu nu ajung decât acolo unde îi întuneric, Unde sunt venerat şi îndrăgit ca o poveste, Fiindcă sunt prinţul nimicului feeric. Farmecul maladiv al neliniştii îl simt, Atunci când trecutul ca o tornadă mă năpădeşte, Încep să plâng, să râd, să distrug şi să mint, Orice sau pe oricine mă iubeşte, Căci sentimentele nu mai pot să le stăpânesc, Mă chinuiesc în cele mai groaznice torturi şi dureri, Iar când încep din nou să iubesc, Iubirea mea slabă vede peste tot greşeli. Nu mai suport, nu mai vreau să fiu minţit, Vreau să explodeze mica bucurie din mine, Să simt pentru o clipă că sunt iubit, Iar voluptăţile negative să sfârşească ruine. În zadar căci pasiunea haotică mă aruncă-n décor, Chipul mi-e trist, nu schiţează nici o grimasă, Încercând Domnului să implor puţin ajutor, Cuvintele mi se transformă într-o armă ucigaşă: - Ce eşti fără iubire … tu fiinţă ciudată ? Iar dacă n-o vrei, la ce mai poţi spera …? Răspunsul e tăcerea din vocea-mi sugrumată, Şi trist cobor în noapte, cu întuneric să mă pot mângâia. Profunde resemnări îmi umbresc orice gândire, Mă judec prea aspru, mă închid în dureri, Iubiri şi nuanţe de viaţă trec fără oprire, Ochii înlăcrimaţi imploră divine puteri. Raze de o claritate amară mă orbesc, O idee simplă devine dorinţă de viaţă, Refuz chiar la această idee să mă gândesc, Căci o pasivitate supremă fiinţa-mi îngheaţă. Pentru lumea aceasta sunt o calamitate, Destinul mă chinuie, să mor nu mă lasă, Visez să vină o zână plină de bunătate, Să distrugă pesimismul care mă apasă. Să distrugă pesimismul care mă apasă, Ochii înlăcrimaţi imploră divine puteri, Cuvintele mi se transformă într-o armă ucigaşă, Iubirea mea slabă vede peste tot greşeli, Fiindcă sunt prinţul nimicului feeric, Iar spectacolul suferinţei îl ating şi-l pot juca, Încercând să alung întunericul din întuneric, Caut totul dar în acelaşi timp altceva.

Nr

Comentarii

Comentatori

[ Comentează! ]

[ Texte ]

[ Autori ]

[ HOME ]