Autor:	Gabriel ( de trofin ) - [ POEZIE ]
Titlu:	Gabriel

Gabriel Un sat retras între dealuri, Ce ca un crater de vulcan aratã, Şi-n care noaptea cade-n valuri, Bãtând mereu la Lunã-n poartã, Pãduri şi ape vechi de ere, Livezi şi lanuri, un tezaur, Şi toate poartã mari mistere, Cãci fuse rupte dintr-un laur. Firmituri de naturã divinã, Presãrate din coşuri astrale, Ce umple peisajul de luminã, Zãmislind frumuseţi boreale. Un crater de vulcan aprins, Drept lavã purtând fericire, Cãci de la prunc pân` la cel nins, Toţi sunt plãmãdiţi din iubire. Un sat de obşte pur românesc, Rupt din Amintirile lui Creangã, Şi-n faţa lui metropole pãlesc, Ori se ascund, mânate de talangã. De sus de pe deal de îl priveşti, De n-ai orbit de-a lui frumuseţe, Atunci spre paroxism porneşti, Împietrind în câmpul cu fîneţe. De-a lungul râului plutind, Simţi fericirea coborând în trup, Senzaţii dulci ţi se aprind, Trãiri nesaţe ţi se-astup. Iar codrul cu pasu` de-l vei trece, Curatã nebunie, îndoialã nu încape, Cãci spaima rãu o sã te înece, Şi nici un vraci n-o sã te scape. Doar vinul de aici din sat, Torenta spaimã ţi-o alinã, Cãci e superb, e unicat … Boboc de floare în grãdinã. Chiar şi apusul soarelui aici, E altfel. Ce te miri ? O ! nu sunt cuvinte ca sã zici, Ce simţi atunci cînd îl admiri. De rãsãrit nu-ncerc sã vã mai spun, Cum, de ce evit aceasta ? Pentru c-o sã mã credeţi un nebun, Sau cã de minciuni mi-i plinã ţeasta. Ah ! cît îmi doresc sã fii aici, O dimineaţã sau poate un amurg, Atunci nebun n-o sã-mi mai zici, Cînd simţi senzaţii cum în tine curg. Sã simţi cã toate sentimentele avute, Se sting ca o scânteie în vânt, Pentru a erupe apoi nãscute, Din fulgerele neajunse pe pãmînt. Îţi pare atunci cã toatã fericirea, S-a infiltrat adânc în tine, Zidite-ţi sunt tristeţea şi mâhnirea, Iar lacrimi dulci renasc sublime. Sã poţi muri într-un apus de soare, Şi sã te naşti plângând în zori de dimineţi, Vei striga atunci în gura mare, Cã te-ai lipsi de o mie de vieţi. Şi zi de zi aceste plãceri neefemere, Ce te înalţã în paradisuri reale, La care tot mai mulţi încep sã spere, Iar rusticul devine a lor cale, Sunt trãite cu patos de un tânãr, Cu-a lui poveste ce pare o dulce dramã, Dar care atârnã de un fir de pãr, Ce nici acela nu-i luat în seama. Un cavaler nãscut din spumã, Frumos ca un poem sau cântec, Cu ochi de foc şi pãr de brumã, Cu cingãtoare prinsã-n pântec. A lui alurã foarte atletã, Cu spate drept şi fruntea sus, Cu faţa-i albã ca de cretã, Pe multe dame a supus. Cãci vorba-i caldã şi mieroasã, Capcanã e pentru domniţe, Şi a ei vrajã mincinoasã, Cu tâlc li se-mpleteşte în cosiţe. Auzindu-i glasul fraged şi timid, Rupt parcã dintr-un gângurit, Multe inimioare se deschid, Şi încep sã batã cu alt ritm. În ochii inunda-ţi de foc şi lumini, Şi-n care irusul e prinţul de cleştar, Te pierzi sfios, pânã te-nchini, În faţa acestui fecioraş bizar. Ferice mama ce-a nãscut aşa bãiat, Cu trup şi frumuseţe de zeu, De Eros în braţe a fost purtat, Cãci e îndrãgostit mereu. Mereu îi cade câte-o fatã în braţuri, Mereu îi pare alta mai frumoasã, Acestui Don Juan ce-ntinde laţuri, Din crini şi rozã amoroasã. Iar Gabriel cãci ãsta nume poartã, Nãscut e ca sã fie un viclean, E tânãr şi îşi bate joc de soartã, Şi nu adunã an cu an. Nu catã peste vremuri ce-o sã facã, Când anii o sã-i plângã în etate, Iar fetele pe lângã-i or sã treacã, Fãcîndu-i semne pe la spate. E plin acum de veselie şi umor, Şi doar trei lucruri sunt viaţã pentru el: Iubire, dragoste şi amor ; Micuţul şi sãrmanul Gabriel. Pãcat cã e isteţ bãtu-l-ar focul, Şi mulţi ar vrea sã aibã a lui minte, Dar lui nu-i place decât jocul, Şi-a sa iubire prea fierbinte. S-a fript de multe ori cu ea, Dar suflã şi cautã în altã parte, Cãci e tare dulce … şi cu ea, Nimeni şi nimic nu îi desparte. Cu fetele ce s-a întâlnit, În zbor de înger le-a purtat, Nebãnuind nici una c-a minţit, Cãci nici o vorbã nu l-a înşelat. Le ştie meşteşugul în rostire, Şi arta de-a orna cu ele, Udându-le cu lacrimi din privire, El le transformã-n nişte iele, Ce încet te-adulmecã prin şoapte, Iar inima îţi cade zãvorâtã, Cãci dragostea-i o dulce noapte, Ba e seninã, ba e mohorâtã. Cuvintele ieşite din gura-i auritã, Se-ncheagã în poeme de iubire, Chiar şi acea inimã împietritã, Se sfarmã sub a lui privire. Iar trupul atunci cînd cucereşte, E un cameleon fãrã - ndoialã, Cãci s-a schimbat şi te vrãjeşte, Iar mângâieri acide te doboarã. Eşti uluit de forţa ce-l strãbate, De felul cum se dãruieşte, De clipa când inima nu îi mai bate, Când trupul, de iubire se topeşte. E diavol aici în satul sãu, Iar ţãrãncuţele îi ştiu de fricã, Ocol îi dau toate mereu, Şi nici nu îi vorbesc nimicã. Cãci ştiu cã doar o întîlnire, O vorbã avutã la apus cu el, Şi fericirea le rãmâne amintire, Şi gând de rãzbunare pentru Gabriel. Crescând în ani rusticul prinţ, Începe sã aleagã dintre fete, Curtând acum din cele mai cuminţi, Şi numai care poartã blond în plete. Zburdã în sat trei copiliţe, Pe gustul ce acum îl inundã, Şi toate au prinse în cosiţe, Ca semn pentru fecioare, o fundã. În câmpul cu fâneţe aromate, E hora satului pornitã, Aici toate fetele-s curtate, De flãcãi cu mustaţa mijitã. Şi-n horã prinse se dansau, Şi cele trei nepreţuite fecioare, Cu glas subţire chiuiau, Şi amarnic bãteau din picioare. Pãmântul sub a lor bãtaie, Roşind se retrãgea în sine, Cãci copiliţele bãlaie, Creau în el dureri sublime. Iar Gabriel privea nãuc bãiatul, La a lor frumuseţe rarã, Apoi prinse lângã una cu jucatul, Fãrã ca voie sã îi cearã. O clipã mâna şi-o retrase, Din a lui mânã rugãtoare, Dar mai apoi se împãcase, Cu compania-i fermecãtoare. Îl cunoştea pe Gabriel, Şi a lui cuceriri nãuce, Chiar dacã pare un mieluşel, Ea mai departe nu s-o duce. Iar hora cum de s-a gãtat, Copila dã sã fugã ruşinatã, Dar el mâna cald i-a sãrutat, Pãrând cã i-o mãnâncã toatã. Cu glasu-i fraged şi mieros, El o întreabã cum o cheamã, Ea retrãgându-se duios, Rãspunse brusc cu teamã: - Lasã-mã şi fugi de lângã mine, Cãci eu te ştiu cât eşti de rãu, Sunt Mãdãlina, dacã ţi-i mai bine, Şi pleacã acum de ştii numele meu. - O, Mãdãlino nu te face speriatã, Cãci mult acuma m-am schimbat, Haidem acolo pe-acea cioatã … Şi o porni înainte ruşinat. O clipã ea fugi, apoi se-ntoarse, Pe Gabriel strigã timidã, Şi prinse încet în pãr a-şi coase, Trifoi uscat şi o firidã. Se puse lângã el pe cioatã, O clipã liniştea se aşternu, Cãci tremurând de fricã toatã, Sã scoatã o vorbã, nu putu. Viclean întinse a sa mânã, Iar liniştea se risipi, Şi începuse sã îi spunã, Cã începe mult a o iubi. - Iar în suflet a pãtruns luminã, Potop de fericire l-a scãldat, Erupt din tine Mãdãlinã, Gingaşã roză fãrã de pãcat. Şi pe furiş o sãrutã dulceag, Ea ca rãspuns îi dã o palmã, Apoi îl sãrutã cu drag, Devenind cu mult mai calmã. Încet iubirea aripi prinse, Iar cele douã trupuri cad în iarbã, De-o singurã dorinţã sunt cuprinse, Ca dragostea în ele, încet sã fiarbã. - Ce minunat fu Mãdãlina mea, Rostise el cu fonda-n gurã, Iar ea roşind, mereu rostea : - Sã nu mã pãrãseşti … te jurã. - Nu fi prostuţã Mãdãlinã, Încrede-te-n cuvântul meu, Cu tine viaţa mi-e seninã, Şi alãturea-ţi voi fi mereu. Dar timpul trece nemilos, Iar Mãdãlina aşteaptã înlãcrimatã, Sã treacã al ei Fãt Frumos, Prin faţã pe la poartã. Cu faţa plânsã şi de geam lipitã, Privind portiţa ce o bate vântul, Rosti copila, acum nefericitã, Acide vorbe, blestemîndu-l : - O, Gabriele, fi-i nefericit, Sã mori în suferinţã, Şi sã nu poţi de la cel iubit, Sã-ţi ceri iertare şi cãinţã. Te-a uitat, tu, Mãdãlinã dragã, Cãci stilul lui e cam murdar, Blestemul tãu îl ia în şagã, Şi-i clar cã e un tip bizar. Ca şi când pe suflet neavând nimic, Iar inima nu-i plânge-n trup, Spre alta se îndreaptã cîte-un pic, Şi alte sentimente îi erup, Şi curg torente înspre Floarea, Altã fecioarã blondã, suplã, Ce cântã ca privighetoarea, Vrând inima sã îţi o rupã. De mult o urmãreşte pe furiş, Atunci când vine la fântânã, Şi de acolo din tufiş, Priveşte trupul de cadânã. Rãbdã aşa mai multe sãptãmîni, Dar prinde un preatimpuriu amurg, Când stelele par muribunzi tãciuni, Şi de pe boltã trişti se scurg, Şi atunci când Floarea scotea apã, El sare, şi-i pune mîinile la ochi, Speriindu-se gãleata în puţ ea scapã, Sãrindu-i pe obraz vreo câţiva stropi. Duios îi şterge picătura, Cu ochi blajini ea îi surâde, Cu buzele atunci îi cată gura, Si o sărută pe când râde. Pe loc s-a propulsat amorul, Fără cuvinte ori vorbe alese, Si Floarea se lăsă cu binişorul , Căci din priviri se înţelese. Sub cerul ce părea încendiat, Cu fonda-n mână Floarea-i fericită, Şi pricopsită-i c-un păcat, Dar nu îi pasă căci crede că-i iubită. Fericirea nu-i mai încăpea în piele, Cînd zi de zi cu Gabriel se întâlnea, Şi toate o făceau să spere, Că el e viaţa pentru ea. Trăieşte ca în rai cadâna, Plutind uşor peste iubire, Pe cap cu lauri îi cununa, Şi chipul plin de fericire. Dar peste puţină vreme, Iubitul nu mai trece pe la ea, Iar Floarea, proasta, ea se teme, Să nu i se fi întâmplat ceva. Aşteaptă la fântână nopţi în şir, Ca prinţişorul să-i sosească, Din păr şi iarbă împletind un fir, Cu gând să-l dăruiască. Cu fiecare zi, noaptea e mai neagră, Şi aşteptarea îi pare- o veşnicie, Culori închise par să o atragă, Căci prinţul nu mai vrea să vie. Cu lacrimi în ochi şi inima frântă, Ea caută pe Gabriel nervoasă, Cu nimeni în cale nu cuvântă, Trântind portiţa intră furtunoasă. Lângă pridvor la umbră sub o viţă, Stă căutatul foarte relaxat … Tresare când o zăreşte pe fetiţă, Şi-n cale îi sare îngrijorat. - O! Ce-i cu tine dragă Floare, De intri tunet şi în grabă, Sfârşitul lumii vine oare ? Ori ţie minte nu ţi-e întreagă ? - Spui vorbe aspre măi mişele, Şi de-al meu of te faci străin, Căci de-ai strivit visele mele, Eu te omor pungaş hain. - Şezi cuminte Floricică, Mânia ce te umple jos o varsă, Că doar nu crezi frumoasă mititică, Că ţi-am jucat vreo farsă, - Deci mă iubeşti, frumosul meu, Ah ! cât m-am îndoit de tine … El retrăgându – se mereu, Distanţa între Floarea o menţine. Când se mai potoli biata copilă, Strângându-şi degetele ce-i pocnesc, Tâlharu - i spuse fără milă, - Tu Floareo … eu nu te mai iubesc. Cu faţa îngrozită şi împietrită, Buimacă cată către dânsul, Cu zece ani se face îmbătrânită, Şi o îneacă plînsul. Prin râu de lacrimi, temătoare, Ea cere implorare şi iubire, Dar viaţa neîndurătoare, I-a dăruit o aspră amăgire. Cu mâna rugătoare către el, O ultimă speranţă - i cere fata, Dar crudul, neumanul Gabriel, În faţă îi trânteşte poarta. Prinzând a porţii flori fieroase, Săraca Floarea strigă răvăşită, Blestemul unei prea frumoase, Dar prea puţin iubită: - O, Gabriele, fi-i nefericit, Sã mori în suferinţã, Şi sã nu poţi de la cel iubit, Sã-ţi ceri iertare şi cãinţã. Nepăsător el intră în casă, În patul moale se ascunde, Privind fotografia de pe masă, În care un chip blajin surâde. Se întinde o ia şi o sărută, La pieptul său amar o strânge, Căci ea acum e zâna apărută, După care inima îi plînge. Şi-n gând cu sâmbăta de clacă, Când pe deal la coasă o să-i adune, El tot mai mult în vis se îneacă, Pierind încet, încet din astă lume. Visează clipa când o întâlneşte, Şi o devoră ca un lup flămând, Nimic nu pare că-l trezeşte, Din visul său frumos şi blând. Flăcăi şi fete o porni, Când naşte dimineaţa, Şi-n ochii lor puteai citi, Cât de frumoasă-i viaţa. Cu glume, cântece şi dans, Scurtau a drumului lungime, Iar seceri, coase în balans, Se unduiau sublime. E ritualul unor gâde, Căci marea galbenă-o să cadă, Sub soarele ce încă râde, În dinţii lor de pradă. Ajung în lanul plin de spicuri, Din care bobul stă să iasă, Copile-şi prind pe cap baticuri, Flăcăi trag cutea peste coasă. În partea mai ascunsă dinspre râu, Coseşte Gabriel de zor, Cu trupul zvelt cuprins în brâu, Iar gîndu-i fugăreşte - un nor, Cu chip să-l mâne către copiliţa, Leită celei de la piept, din poză, Ca să-i umbrească lin guriţa, Şi să i-o facă din nou roză, Căci soarele stea ticăloasă, Un misogin rău şi cumplit, Îi arde pielea albă şi frumoasă, Şi-i seacă a ochiului sclipit. Privind la brazda doborâtă, Privind şi către fata blondă, Ce pare azi posomorâtă, Dar singura în păr cu fondă, Abia aşteaptă timp de răsuflare, Când trupul ca răsplată-l cere, Când toţi se strâng în roată mare, Şi-şi sting dogoarea în tăcere. Atunci întreabă un cunoscut, Ce nume poartă fetişoara, Acesta pe un ton nu prea plăcut, Îi spune totuşi, păi … Mioara. - Dar vezi de stai departe, Căci nu-i de cele ce cunoşti, Şi dragoste ea nu împarte, Şi nici nu cată înspre proşti. - O vezi de vorba ţi-o alină, Şi nu vorbi fără cusur, Ori pusa-i tu ochi pe felină, Şi frică ţi-e să nu ţi-o fur. - A, nu, vorbeam şi eu în vânt, Căci te cam ştiu de poamă bună, Dar dragostea-i citită în cuvânt, Şi în privirea sa nebună. Mioara fuge către o căpiţă, Şi se cufundă adânc în ea, Iar trupu-i pare o mlădiţă, În vârf cu-o nestemată stea. Acum e pentru mine momentul, ( Îşi zise Gabriel în gând ), Să-i îndulcesc Mioarei sentimentul, Cu-o floare şi-un mieros cuvânt. Porni cu-n roşu mac în mână, Rupt dintr-un pâlc însângerat, Înspre făptura ca o zână, Ce în căpiţă s-a culcat. Tiptil, tiptil să n-o trezească, Vicleanu` ajunge lîngă ea, Pe faţa alba îngerească, Cu macul, fin o mângâia. În somnu-i dulce ea zâmbeşte, Cu mâna vrea să-ndepărteze, Acel ceva ce-o necăjeşte , Şi-i face trupul să vibreze. Un pic ea crapă ochişorii, Prin ceaţă îl zăreşte pe băiat, Pe loc prind roşu obrăjorii, Şi în şezut s-a ridicat. - Ce faci tu aici străine ? Ce cauţi să mă trezeşti ? - Tu Mioaro şezi cu bine, Şi te rog să îmi zîmbeşti. Ia în dar această floare, Ce roşeşte ca şi tine, Las-o încolo de pudoare, Şi vino de şezi cu mine. Un timp ea se arătă cuminte, Apoi treptat se puse lângă el, Şi îl întrebă fierbinte : - Ce vrei, măi Gabriel ? Îi ia în palmă părul moale, Şi îl sărută cu plăcere, Spicuri alese îi pune-n poale, Şi o întreabă cu durere : - Vrei tu copiliţă oare, La horă să-mi fii parteneră, Mâine de sfânta sărbătoare, Căci inima-mi la tine speră ? - Nu ştiu zău ce-o să-ţi răspund, Căci tot se aude că eşti rău, Iar fetele de tine se ascund, Înşelăciunea fiind scopul tău. - Acestea - s vorbe tu Mioară, Spuse de-un suflet egoist, Care vrea ca să mă piară, Şi să uite că exist. Şi apoi ce poate fi o zi, De joc, de veselie mare, De bine nu te vei simţi, Jur să nu-ţi dau căutare. - O parte din mine te place, Dar alta mă trage înapoi, Ceva în mine nu-mi dă pace, Dar tot ceva mă face să mă-nmoi. - Ei bine Gabriel ai cîştigat, Accept a ta invitaţie, Dar un singur gest de rău băiat, Şi mi-ai căzut în dizgraţie. Mână în mână încet se ridică, Prin grâul cosit alene păşesc, Toţi cei prezenţi nu mai mişcă, Ci împietriţi la ei privesc… - Cum poate fi aşa cuceritor, De frânge inima în fată ? Ce spune de-i aşa convingător, Sau cu ce licoare o îmbată ? Furat-a oare a lui Cupidon săgeţi, De-i cad în plasă toate nemişcate, ( Se întreabă o ceată de băieţi ), Căci să fie altceva, nu poate. De o oră se găteşte la oglindă, Şi toată garderoba e în van, Doar de-o găsi ceva să-l prindă, Încît să pară un gentleman. Mai bine ca un mire s-a îmbrăcat, De l-ai vedea pe loc te-ai şi topi, Se-ntorc priviri pe uliţa din sat, Şi se întreabă, cine o fi ? Cu roze o aşteaptă pe Mioara, Când îl zăreşte ea rămâne mută, Şi roşie toată se făcu fecioara, Căci nu-i senzaţie mai plăcută. Văzându-i pe amîndoi cum dănţuiesc, Se opreşte lumea din jucat, Îndrăgostiţii cu ochii lacrimi îi privesc, Căci nu-i ceva mai minunat. Făcură bătături de-atîta joc, Şi frânţi căzură pe o bancă, Retrasă undeva lângă un foc, Ce mai trăieşte printr-o creangă. Şi vrând pe păr să o mîngîie, Ea se retrage speriată, E galbenă ca o lămâie, Şi-n ochi o lacrimă-i se-arată. - O, ce-i cu tine tu Mioară, De feri ca un iepuraş fricos, Nu lăsa amorul să dispară, Şi atinge-mă şi tu duios. - Mi-e frică dragă să-ţi vorbesc, Mi-e teamă şi că nu te pot atinge, Deşi încep să te iubesc, Al tău trecut murdar mă-nvinge. - Nu fi copilă tu fiinţă, E timpul să te maturizezi, La vorbe nu mai da credinţă, Căci nu te lasă să visezi. Şi uită vorba unor rău voiţi, Căci rupi din dragostea ce o visezi, Ea face rău la cei îndrăgostiţi, Şi-ţi smulge ţelu` în care crezi. Aceste vorbe rostindu-le mieros, El îi înmoaie inima de piatră, Şi atingându-i trupul mlădios, O poartă într-un tremur toată. Ea îi răspunde prin dulci mângâieri, Pornite din buzele-i rozii, În inimi li se nasc noi primăveri, În care zburdă doi inocenţi copii. Chiar focul muribund se întremează, Cînd simte atâta dragoste în jur, Prin pâlpâieri duioase luminează, Amorul ce a prins contur. Copila-i prinsă în al iubirii labirint, Plin de plăceri tot mai sublime, Însă plăceri care te mint, Şi te devoră când te simţi mai bine. A fericirii o expresie pură, E lacrima ce-i curge pe obraz, El i-o soarbe cu a sa gură, Prinzând-o tandru de grumaz. - Îţi mulţumesc prinţesă mică, Pentru această clipă de amor … Ea îi răspunse în piept cu frică, - Mi-e teamă c-am să mor. De sub bancă fonda ridicându-i, - Care-i motivul ? O întrebă mirat, În braţe amarnic ea plângându-i, Printre suspine îi spuse tremurat: - Mi-e teamă să nu mă părăseşti, Să fie pentru tine doar o aventură, Gândind că vrei să amăgeşti, Şi să-ţi baţi joc de-a mea făptură. Cu-n râs puternic şi perfid, El saltă în picioare lângă foc, Bolţile o clipă se deschid, Privind la fata fără de noroc. Cu băţul aruncând în neant scântei, Mişelu-i spuse fără ocolire, Că tot ce fuse între ei, A fost plăcere, nu iubire. Minute în şir rămase fără grai, Privind buimacă către lună, Şi-n nopte părul său bălai, Părea o zi într-o furtună. O gâză ce nu i-a ştiut amarul, O trezeşte la realitate, Ea neprivind înspre tâlharul, Ce i-a ucis iubirea cu bestialitate, Porni încet cu-n mers bolnav, Ce desenează un sfîrşit de lume, Un rest de glas din trupul său firav, Făcu ca bezna să răsune: - O, Gabriele, fi-i nefericit, Sã mori în suferinţã, Şi sã nu poţi de la cel iubit, Sã-ţi ceri iertare şi cãinţã. Pe uliţa din satul pitoresc, Se plimbă flăcăul întristat, Căci toţi cu ură îl privesc, Şi-l ocolesc ca pe-un ciumat. Prieteni de viaţă adolescentină, Fete ce cândva de el erau îndrăgostite, Azi îl privesc ca pe-o botină, Ferind din calea-i îngrozite. Încearcă acum la cele urâţele, Căci el tot ca un prinţ arată, Crezând că e firesc ca ele, Să îl iubească de îndată. Dar şi mai trist atunci devine, Iar inima şi mintea-i se golesc, Văzînd că şi cele la trup pline, Îi râd în nas şi-l ocolesc, Strigându-i adevărul peste umăr, Că în iubire nu e totul s-arăţi bine, Oricum ai fi, bătrân sau tânăr, Contează sufletul din tine. Căzut în dizgraţie băiatul, Neputând prezentul să accepte, Cum că a fost cândva afemeiatul, Ce a purtat prea multe sceptre … E plin de-o rece suferinţă, Ar vrea ca timpul să-l întoarcă, Să îndrepte răul din a sa fiinţă, Iubirea ce acum îl seacă. În haos i se pierde mintea încet, Privirea-i cată rugătoare, Cu amintirile într-un duet, Porneşte spre a pierzaniei vâltoare. Orice femeie pe care o întâlneşte, O întreabă de vrea să-i fie soaţă, Cu glasu-i său mieros îi povesteşte, Cum copilele-i îngenuncheau în faţă. Nici una nu îl bagă în seamă, Căci toate îl ştiu pe nefericit, Că a înnebunit doar de o teamă, Aceea de a nu mai fi iubit. Unii copii mai neastâmpăraţi, Ori fetişcane ce încep a se mări, Se ţin de dînsul agăţaţi, Şi dinaintea-i încep a sări, Iar unul strigă cât ce poate, - Acesta-i nebunul ce a fost blestemat, De cele trei fecioare ruşinate, Şi de al său amor necurat. Atunci el se pune pe fugă, Şi-n casă se-nchide disperând, Iertare le cere prin rugă, Şi în rugă adoarme plângând. Îl ajunse blestemul aruncat, De fetele ce au fost umilite, În piept îl roade acel păcat, Iar zilele i se scurg umbrite. Şi noaptea i-a devenit calvar, Căci visele frumoase ce le-avea, S-au concentrat într-un coşmar, Ce îi apasă greu mintea. Şi zi de zi îi este tot mai rău, Şi mai închis la minte se arată, Speranţa piere încet din chipul său, Furişîndu-se într-o inimă de fată. Simte moartea neagră, rece, Cei cere ca iubită s-o aleagă, Mângîindu-l peste trupu-i trece, El … nu poate s-o înţeleagă. Ea îi joacă feste crude, Apărându-i ca fecioarele, Blonde, albe, mici şi nude, Sărutând picioarele. Apoi roată în juru-i dănţuiesc, Râzând cu poftă de al lui necaz, Ba îl sărută, ba îl pălmuiesc, Şi-n a lor joacă - l ţine treaz. Dispar. Zăreşte o picătură de lumină, Ce scapără într-un fulger mai apoi, Din care se naşte frumoasa Mădălină, Ce plînge cu lacrimi de noroi. - O, cât te-am iubit prostuţule, Dar nu ai vrut să crezi în mine, Te las acum drăguţule, Şi-mi pare rău de tine … Încearcă amarnic să o strige, Ea piere eclipsată de un gând, Ce poartă roze şi ferige, Iar pe petale stă Floarea râzând. - Ah ! Ce mai faci tu prinţ frumos? De-ai şti cât am plâns iubirea noastră, Dar tu ai fost mult prea fălos, Şi ai ucis o pasăre măiastră. - Tu Floareo … răsună un glas, Dar roza se scutură şi ofileşte, Şi din sămânţa cea rămas, Frumoasa Mioară, se iveşte . - Of, mica mea frumoasă pacoste, Te plânge inima-mi necontenit, Chiar dacă în a noastră dragoste, Am fost singura care a iubit. - Aşteaptă, o vorbă să îţi spun… Ea piere sub a morţii coasă, La fel şi chipul lui nebun, Cu-a sa poveste dureroasă. Chiar şi în această dusă clipă, N-a încetat iubirea să-şi arate, Pentru femeia blondă, mică, Ce l-a purtat către eternitate.

Nr

Comentarii

Comentatori

[ Comentează! ]

[ Texte ]

[ Autori ]

[ HOME ]