Poarta iubirii
(glossã)
Nu pot iubi decât distrugându-mã,
Ca un suprem pãtimaş în iubire,
Nu pot fi iubit decît prãbuşindu-mã,
Într-o melancolicã trãire.
Încerc de mine sã fiu mai aproape,
Cu fiece pas, triumf ori prãbuşire,
Ca un suprem indiscret o caut prin şoapte,
Poarta închisã de propria-mi iubire.
Arunc lumini şi accept umbre,
Râd din priviri de chipuri groteşti,
De suflete maladive şi sumbre,
Ce-n spiritu-mi şubred le întâlneşti.
Caduc aşa, prin trup hoinãresc,
Prin trucuri viclene demascându-mã,
Strigând la toţi ce-i întîlnesc,
Nu pot iubi decât distrugându-mã.
Tãcerea îmi pare un urlet atunci,
O bestie perversã cu care mã lupt,
Cãci conştiinţei îi lasã urme adânci,
Urme mârşave de care sunt supt.
De nebunia supremã un pas mã desparte,
Un simţ netrãit îmi erupe din fire,
Acopãr infinitul cu tot ce împarte,
Ca un suprem pãtimaş în iubire.
Inundaţii de foc şi incendii de apã,
Ca pe o nãlucã mã cuceresc,
Chiar moartea din mine încet se adapã,
Dîndu-mi rezerve sã mai trãiesc.
Plãcerea mi-i suferinţã iar suferinţa
plãcere,
Spre culmile voluptãţii o simt ducându-mã,
Fiind singurul nefericit fãcut sã spere,
Cã nu pot fi iubit decât prãbuşindu-mã.
Cu lacrimi izvorîte din singurãtate,
Îmi ard obrazul pur şi inocent,
Iar ochiul în orbitã mi se zbate,
Simţindu-se stingher şi delincvent.
Cascade de tãcere îmi tunã în chip,
Lovit de fulger cad în nesimţire,
Iar sufletul şi zâmbetul se înfirip,
Dintr-o melancolicã trãire.
Sunt cunoscut drept violatorul de mistere,
Cãci toate le ştiu sau le pot afla,
Numai împotriva-mi nu am aceastã putere,
Iar a mea tainã nu o pot dezlega.
Cu strigãte îmi trãiesc viaţa ciudatã,
Îndopând-o cu tot ce se mai poate,
Cu speranţa demult anulatã,
Încerc de mine sã fiu mai aproape.
Faptul cã exist, râd sau plâng,
Îmi ascunde orice pudoare,
Cãci în mine se risipã sau strâng,
Bucurii amare şi tristeţi zâmbitoare.
Eu sunt Dumnezeul meu; afirm cu eroism,
Cãci în mine toate au intrare sau ieşire,
Din mine pornesc spre culmi de paroxism,
Cu fiece pas, triumf ori prãbuşire.
Izvorãşte în flux din apele vieţii,
Iubirea supremã doritã de toţi,
Se stinge-n reflux în agonia tinereţii,
Cãrând cu ea a fericirii porţi;
Lacrimile reflectã cer şi infern,
Apusuri de ziuã şi rãsãrituri de noapte,
Şi-n ochii eclipsaţi, ele discern…
Ca un suprem indiscret le caut prin şoapte.
Aici mi se pare fatalitatea o glumã,
Eternitatea o vorbã rostitã, un joc.
Iluzia-împlinire şi dorinţã comunã,
Adevãrul minciunã iar ghinionul noroc.
De-o inimã plãpândã, găsesc ferecată,
Cu lanţuri împletite din gânduri intime de
mire,
Cu lacãte de nervi şi-o cheie sângerândã,
Poarta închisã de propria-mi iubire.
Poarta închisã de propria-mi iubire,
Ca un suprem indiscret o caut prin şoapte,
Cu fiece pas, triumf ori prãbuşire,
Încerc de mine sã fiu mai aproape.
Într-o melancolicã trãire,
Nu pot fi iubit decât prãbuşindu-mã,
Ca un suprem pãtimaş în iubire,
Nu pot iubi, decât distrugându-mã.
|
