Când noaptea îţi vorbeşte prin vise,
Iar tu te-ntrebi ce vrea sã-ţi spunã,
Atunci stelele îţi şoptesc din culise,
Nu o lua în seamã, cãci e nebunã.
Când zorii te strigã prin raze imature,
Ce se zbat s-ajungã, geamul sã-ţi sãrute,
Atunci un ecou de cuc din pãdure,
Privirea de la geam încearcã sã ţi-o mute.
Când ziua te ademeneşte cu pofta ei de viaţã,
Luându-te prizonier în al ei cerc vicios,
Un nor supãrat o risipã ca pe-o ceaţã,
Şi cu o rãcoare sincerã o mustrã duios.
Când vântu-ţi povesteşte viaţa-i agitatã,
Sângerând dintr-o narã cu brize de ocean,
O adiere blândã, cîndva de el curtatã,
Îţi strigã printre frunze cã vîntu-i un
golan.
Când însuşi natura vine sã se–nchine,
Rugându-te s-o ierţi copilã ne-nceputã,
Cã nu-i zãmislit ceva mai gingaş ca tine,
Tu râzi cu lacrimi şi-o crezi nepriceputã.