Exilat de societate pe al disperării munte,
Al cărui vârf e însuşi disperarea,
Îmi caut loc sihastru pe crestele mărunte,
A căror codri sumbri împrăştie teroarea.
Şi urc alene c-un mers ce parcă spune,
Dorinţa mea de-a nu urca pe creste,
De-a nu părăsi această minunată lume,
Chiar dacă pare totuşi o umedă poveste.
Un basm urât dar plin de viaţă,
În care eroii treptat se schimbă-n monştri,
Iar fericirea sugrumată se risipă-n ceaţă,
Pierind încet, încet din ochii noştri,
Lăsându-i albi cu irisul umbrit,
De viaţa tot mai grea şi necinstită,
Pe care s-o perceapă e silit,
Făcându-l să erupă din orbită.
Din ce în ce mai mulţi încep să urce,
Sfidând chiar vârsta tinereţii,
Pe muntele ce-a devenit răscruce,
Ori punctul terminus al vieţii.
Mare păcat că s-a ajuns aici,
Ca mii de oameni vârful să-l atingă,
Şi de la prunci, adulţi, pân` la bunici,
Pe-al disperării munte să se stingă.
