Regretul paradisului pe faţă mi-e scluptat,
Regretul Domnului în zâmbet se îneacă,
Lacrimile vărsate câte puţin mă seacă,
Şi-o strălucire amară m-a frânt şi întristat.
Sfinţi răstigniţi încearcă să mă consoleze,
Suspine de înger îmi curg prin vine,
Nu mai pot trăi cu pământul sub mine,
Iar vorbele sfinţilor încep să mă enerveze.
Tot ce îmi doresc este să fiu exilat,
Într-o oază cerească, divină,
Grădinărindu-mi tainele în a sa lumină,
Singurătăţii mă voi spovedi neîncetat.
Aici tăcerea lucrurilor să ascult,
Timpul să-l sfâşii cu demonia-mi moartă,
Şi într-un regret de patimi şi de soartă,
Să conduc a oştii Domnului tumult.
Mă înec în regret, mă salvez prin regrete,
Regretul regretelor îl port ca stindard,
Cu el viaţa-mi boemă a muşcat din hazard,
Ajungând cu tristeţi dulci să se îmbete.
