- ...Mã asculti? Trebuie sã faci asta!
Mã fixeazã cu o privire de gheatã.
- Nu mã face sã cred cã degeaba ti-am dat de
mâncare atâtia ani! pufneste dispretuitor,
în timp ce o venã i se zbate la tâmplã.
Nu am nici o sansã de scãpare! Mã uit
terorizat în jur sperând sã o sã aparã mãcar
un detaliu salvator. Mã înec în ocean si
nici un pai nu îmi iese în cale. Înghit în
sec un nod marinãresc cât un pumn de ciclop.
- N-ai de ales. A venit timpul sã arãti ce
poti! îmi spune în timp ce buzele i se
rãsfrâng într-un surâs sarcastic. Asta...
dacã poti!
Vreau sã fug dar sunt încã înghetat în
privirea lui. Mã agãt cu ultimele puteri de
un protest palid.
- Dar nu e bine!
- Da' e bine sã mãnânci, nu? hohoteste scurt.
- Îmi ceri sã ucid!
- Pestele cel mare înghite pe cel mic. Asa a
fost mereu. De ce protestezi?
- Nu pot face asta!
- E timpul sã demonstrezi cã esti bãrbat!
Ori sã mori de foame în afara Familiei!
- Am sã fug!
- Crezi cã o sã te si poti ascunde? Te vom
urmãri peste tot! N-ai sã scapi! Fã-o si
gata!
- E un pãcat!
- Atunci e un pãcat sã mãnânci! Vrei sã fii
tu vânãtorul sau vânatul?
- E o viatã nevinovatã! Nu pot sã fac asta!
Surâde din nou. Urãsc când o face, pare un
animal la pândã.
- Oricum o sã moarã.
- Lasã-l sã moarã de bãtrânete!
- Esti absurd! O secundã si e gata. Si vei
fi de-al nostru mereu. Tu, aici, apreciat.
Avem încredere în tine. Familia are. Ea e pe
primul plan.
Îmi împinge în palmã cutitul a cãrui adiere
rece mã umple de groazã.
- Fã-o! Aratã-ne!
Arunc cu putere cutitul care se înfige în
perete, vibrând viu.
- Îmi place! râde el. Ai tupeu si fortã!
Acum du-te si fã ce trebuie!
- Dar... e un pãcat sã ucizi!
- Du-te, cã-ti dau cu Biblia în cap pânã o
sã vezi stele verzi!
De data asta e amenintãtor. Fiori reci si
fierbinti îmi aleargã turbat pe sira
spinãrii.
- NU!
Mârâie surd, gata sã erupã.
- Dar îti place sã mãnânci carne, nu?????
Mars, javrã, si taie puiul ãla odatã, cã te
trosnesc de nu te vezi!
Sare ca o felinã si mã apucã de umãr în
fractiunea de secundã de dinaintea saltului
meu pe geamul larg deschis. Si mã scuturã ca
pe un sac cu boabe. Gândurile îmi zornãie ca
un pumn de monede de 5 lei. Parcã are degete
de urzici. Si...
***
- Mãi baiete!!!!!
- NUUUUUUUU!
- Ti-o furat aghiutã gândul, nepoate? Scoal'
de te culcã, soarele-i sus!
Crãp un ochi de probã. Liniste si parfum de
lemn vechi si mere de varã.
- Scoal', Mihu, cã te asteaptã Nutu-al
Saftii si Miticut' Avrãmutu' sã mereti la
gârla din Curmãturã!
Privesc cu alti ochi. Bunica zâmbeste calm,
agitând fãcãletul, ninsã de fãinã proaspãtã
ca bradul din curte pe vreme de iarnã. Cum?
Poftim? Ce?
- Mihut, daca nu te scoli, mã mânii! No'!
Uraaa! Sunt liber! Sunt eu! Vacantã, bunici,
varã, scaldã, prietenii care mã asteaptã! Ce
poate fi mai frumos? Sunt la bunici, camerã
curatã si proaspãt vãruitã, poiana, vãcuta
pe care o uram! Acum sunt in stare sã o pup
în bot! Joiana! Te iubesc!
- Pitã, miere si unt pe masã! anuntã bunica
în timp ce sar sprinten in mijlocul odãii,
fãcând sã tremure „electricitatea“ din tavan
cu aplombul meu fericit.
- ... si vezi cã dacã nu te speli, te
sãpunesc io! mai aud ca prin vis pe bunica,
cu urechile juma' înfundate de apa din
gãleatã, zvârlitã cu nãduf de Nutu-al
Saftii, bucuros de rãzbunare.
Mestec fericit un codru de pitã uns cu
smântânã grasã ca o sopranã de operã.
Moartea mea! Mã îmbrac din mers, topãind
intr-un picior în mijlocul curtii, cu un
crac al blugilor retezati fâlfâind temerar
în vântul stârnit de grabã.
- Ia stãi!
Bunica!
O sãrut în fugã pe obrazul de catifea.
- Mihu, stãi! No' balaure!
Pun frânã cu drag în focul avântului din
mijlocul ogrãzii.
- Pân' ce pleci! Ia pune tu mâna colea,
drãgutule! Bunã-tu s-o dus cu trebi la oras
cu noaptea în cap si nu mi-o tãiat puiu'
ist! N-ãi fii tu bun sã m'ajuti o târã?
C'altfel nu mânci supã si tocanã la prânz!
