Orãsel de provincie adormit sub un soare
toropitor, de amiazã, cândva, la începutul
unei veri din afara timpului...
Târgusor unde niciodatã nu se întâmplã nimic
si unde senzatia zilei este aparitia pe
strãzi a unei femei ireal de grase, care se
leagãnã în focul amiezii ca o corabie în
derivã, cu catargul retezat.
Sfinti tristi si fulgerati de soare palpitã
dureros pe zidurile unei biserici înalte,
jucând în aerul fierbinte stranii scene de
pantomimã.
Câtiva trecãtori rãtãciti ca într-o
halucinatie se miscã alene, parcã într-o
filmare cu încetinitorul, prin fata
prãvãliilor vechi, cu obloanele coborâte.
Atinsi de biciul de foc, câtiva hulubi, cu
fâlfâiri lenese de aripi, îsi mutã
neclintirea sub streasina bãtrânã
a „blãnãriei“, tinutã, pe vremuri, de un
evreu...
Contururile tremurãtoare se topesc, încet...
Întâi neclar, apoi din ce în ce mai
hotãrâte, umbrele copacilor de altãdatã se
suprapun, fantomatice, peste pustiul încins,
de asfalt.
Parfumul teilor dispãruti si umbra
castanilor seculari secerati se insinueazã
pe aleile pustii, mãrginite de fantomele
bãncilor de mult dispãrute...
O tigãncusã surâzãtoare, strãjuind o masinã
veche de înghetatã. Un halat impecabil, alb,
scrobit, si un zâmbet cald al ochilor negri-
strãlucitori, în timp ce clipesc cu
subînteles si complicitate.
Gustul incomparabil de aventurã al
cornetului de zãpadã vanilatã, când te-ai
strecurat pe nestiute de acasã cu numai 50
bani în buzunar... Satisfactia tainicã si
plinã de deliciu a unei plãceri interzise
sub amenintarea severã a trei zile de
injectii cu penicilinã...
O clãdire coscovitã, de început de veac, cu
pretentii de magazin universal si cu farmec
de pesterã a comorilor... Parfum de lemn
bãtrân, mâncat de carii, si de praf
încins... O scarã veche, scârtâind la
fiecare pas, cu trepte atât de înalte, încât
ascensiunea devine o adevãratã expeditie...
Cãldura familiara din cãusul palmei, care
face întotdeauna asteptarea mai usoarã, când
promisiunea comorii e atât de aproape...
Parfumul inconfundabil si nostalgic, de
sfârsit de vacantã, al baloturilor de stofe,
rânduite pe o tejghea la fel de ridatã ca
vânzãtoarea ghemuita pe un scãunel obosit,
într-un coltisor uitat de vreme...
E aproape hilar sa iubesti pãnã la sfâsiere
niste banale ciori, zgomotoase, certãrete si
inutile, protãpite, ca niste tate cu mâinile
în solduri, în lumina de miere a
asfintitului, pe burlanele antebelice ale
unei clãdiri cu obloane lãsate obosit peste
geamurile ferecate, ca o domnisoarã bãtrânã
cu pãlãriuta de pai trasã pe ochi...
Pentru ce sã iubesti o adunãturã agasantã de
ciocli cerniti care cânta, fiecare pe limba
lui si fãrã nici un fel de armonie, cine
stie ce prohod antic zilei în adormire si
unei veri pe sfârsite?
Ce sentimente dureroase si contradictorii au
avut oare karma nemiloasã de a se reîncarna
într-un stol dezordonat si întunecat de
pãsãri de nimeni dorite?
Oare când au trecut douãzeci de ani?
***
Acolo, timpul s-a oprit în loc, crucificat
pe acele împietrite ale pendulei bãtrâne.
Aerul prãfos poartã un parfum de bãtrânete
vesnicã si de uitare. Fotografii îngãlbenite
privesc cuminti din ramele lor, cu ochii
tinerilor de altãdatã.
E doar aerul greu, cu particule de praf
jucând în lumina crudã a amiezii, sau sunt
umbre de vieti? Poate am stânjenit, cu
prezenta mea indiscretã, taifasul tãcut si
nestiut al unor suflete hoinare. Desi s-au
ascuns în împietrirea generalã, le simt
pulsând aproape, în fiecare carte rãsfoita
de amintire, în fiecare fotografie, în
mobilele de început de secol, în fiecare
lucru în parte...
Uite, în coltul acela, dupã usã, dacã-mi
încordez pânã la lacrimi privirea printre
pleoapele întredeschise, pot încã zãri umbra
unei bãtrâne gârbovite si secãtuite de
puteri, cu chipul brãzdat de râurile
necrutãtoare a nouãzeci de ani de necazuri.
Cu toata miopia ochilor încetosati de
oboseala vietii si cu toate cã mâinile îi
tremurã, încã poate sa treacã ata prin
urechea unui ac oricât de mic, cu o
abilitate uimitoare.
Acum, mâinile osoase si muncite i se
odihnesc în poalã, peste o cãmasã proaspãt
adunatã de la uscat. Câte nu ar putea sã
povesteascã aceste aripi albe, acum aproape
neputincioase? Câtã trudã neobositã, câte
zile si nopti de muncã neîncetatã au adunat
aceste mâini de icoanã bizantinã,
încremenite în vesnicia unei odihne
dureroase? Câte dureri au mângâiat, câte
lacrimi de dor sau de bucurie au sters si
câte dezmierdãri fugare au furat timpului,
vesnic prea grãbit pentru a le da rãgazul
ocrotirii unui sentiment?
Douã palme bãtãtorite... o viatã, un
microcosmos, o lume de care nimeni nu-si va
mai aduce aminte peste o clipã, un an, o
viata...
Dar, dupã o existentã de muncã, o clipã de
odihnã a ajuns sã i se parã prea lungã si
tresare, vinovatã cã stã degeaba, de parca n-
ar fi dreptul ei sã se odihneascã, la
nouãzeci de ani! Si-a strâns un munte de
rufe curate lângã ea si le preseazã, harnic,
le întinde, cu degete subtiri si osoase, le
dãruieste o fãrâmã din fãrâma de cãldurã
rãmasã într-un trup în care încã mai palpitã
palid scânteia unui suflet...
Fiecare milimetru de pânzã cere un munte de
strãdanie, pânã când degetele, amortite,
refuzã sã o mai asculte... O nouã clipa de
odihnã, apoi din nou, de la capãt... Când
isprãveste, toate rufele aratã ca proaspãt
iesite de sub masina de cãlcat...
Din când în când, ofteazã greu, de parca i s-
ar sfâsia sufletul.
„Ce sa am? Mã cheamã Tudorel al meu,
sãracu'! I-o fi si lui dor de mine!“
Tudorel al ei e mort de douãzeci de ani. Iar
auzul ei, care oboseste din ce în ce mai
tare pentru lumea aceasta, a devenit de la
un timp tot mai sensibil la vocile de
dincolo, care-i soptesc, usor, cã se apropie
timpul...
Închid ochii si simt din nou pe frunte
atingerea rãcoroasã a acelor degete osoase
si tãmãduitoare care stiau, cândva, sã
alunge, cu un descântec, migrenele amare ale
unei copilãrii chinuite de schimbãri de
dioptrii, cu aceeasi migalã cu care netezeau
cutele unei cãmãsi albe, abia adunate de la
uscat.
***
De ce s-a fãcut, dintr-o dat atât de
întuneric?
E noapte în miezul zilei si plouã
apocaliptic, cu o furie dureroasã, de
început de lume. Un trãsnet argintiu despicã
în douã un cer plumburiu, vizibil pentru o
clipã. Stropii grei rãpãie pe acoperisul
bisericii din fatã, iar parfumul pãmântului
reavãn acoperã nemilos cioburile sfãrâmate
ale miresmei teilor înfloriti de peste drum.
Mã înfior, dintr-o datã, sub atingerea
fugarã, de aripã neagrã, a unei spaime
inexplicabile, de mult uitate.
„Nu-ti fie teamã!“ - aud, de undeva, de
lângã mine, melodia nostalgica a unui glas
de violã.
„N-o sã se întâmple nimic. Eu sunt prietenã
cu ploaia. Eu... sunt ploaia de pe obrazul
tãu, sau poate lacrima care îti umbreste
privirea...“
Doamne, cât mi-am dorit sã mai ascult, mãcar
pentru o clipã, aceasta romantã veche a
glasului ei de violã. Sã mã mai înfãsor,
încã o datã, în catifeaua cafenie si vie a
privirilor ei...
...În întuneric, tot ce pot vedea, alãturi
de mine, este doar un punct rosu de jar
incandescent. Uneori se înteteste si
palpitã, alteori clipeste obosit, gata sã se
stingã, în timp ce un val aproape
imperceptibil de fum se înaltã usor, pentru
a dansa în ploaie, cu picurii mari si desi...
„Eu sunt lacrima...“ - o lacrimã, mereu
aceeasi si mereu alta, ascunsã undeva în
sufletul meu, în tãcerea bântuitã dureros de
ecoul unei viole care nu va mai rãsuna
niciodatã.
***
Prietene, povestea e veche si încolteste
ivoriu acum doar peste umberele muzeului de
ceara. Dar dã-mi mâna, dã-mi mâna si vino,
fii binevenit în lumea palidã a copilãriei
ascunse printre flori de mãr. Un val si un
dor, în palma ta întinsã si un pas cãtre un
ieri plin de iubire.
Venind dinspre Valea Oltului, pe sosea,
inainte de intrarea în Sibiu, îti scufunzi
privirea în contururile unui câmp întins cât
orizontul. În mijlocul lui strãjuieste o
cruce de lemn, cãtre care, din soseaua
fierbândã, se face un drum rãcoros, între
mãri verzi si tremurãtoare, acum asfaltat.
În jurul tãu, iarba fosneste într-o adiere
caldã, ca un val mângâiat de brizã, parfumul
halucinant de pãmânt si de ierburi arse de
soare se unduieste si îti aleargã prin vene.
Cosasii oferã recitale în exclusivitate si
pe mãsurã ce pasul te poartã agale
înainte... cerul devine de plumb, iar peste
unduirile verzi si scripcile discrete se
suprapun, întâi tremuratoare, apoi din ce în
ce mai hotãrâte siluete de cai si cãlãreti.
Copitele frãmântã vântul si se aud în
crescendo de aramã iar suieratul sãgetilor
peste crestetul tau îti umple sufletul de
lavã si gheatã. Curând cavalcada nebunã
danseazã în jurul tãu într-un haos deplin.
Strigãtele de luptã în romaneascã arhaicã
umplu aerul tare, desfãcându-se în felii de
foc. Înaintea ta nu se mai aflã troita de
lemn ci o siluetã masivã... Om si cal ocupã
jumãtate din orizonturi; privirea tãioasã
îti strãpunge gândurile ca un pumnal, iar
barda manevratã peste capetele pedestrimii
slefuieste un colt însorit de sânge.
Cãpãstrul zmeului alb strunit cu mâna
dreaptã este întins ca o coardã de arc;
bidiviul se cabreazã dintr-o datã, apoi,
fulger albastru, cal, cãlãret si bardã se
fac una cu viteza ametitoare a zborului.
Tunetul bãtãliei scade încet, valul de sânge
se retrage cãtre linia orizontului,
fantomele se retrag învãlmãsite una într-
alta în neantul care le-a iscat. Te trezesti
cu timpanele vibrând de atâta liniste, în
genunchi, în fata troitei, în mijlocul
Câmpiei de la Selimbãr.
Acum, întoarce-te cu ochii spre Apusul
rosiatic si lasã bãtãlia în urmã, cu al sãu
Viteaz Mihai, si porneste peste câmp, spre
oras. Ierburi înalte iti mângâie inima;
dintr-o datã, sãbiile tãioase ale firelor
trezite se retrag în sine si doar te mângâie
cu delicata lor înverzire... Paradoxal, din
cascadele verzi se desprind contururile
stranii ale unor blocuri, la capãtul
câmpiei, a cãror atmosferã saptezecistã te
transportã înapoi, în prezentul relativ, la
numai câtiva pasi de istorie. Abia se
ghicesc, ascunse timid printre ramurile si
frunzele unor copaci care, acum 20 de ani,
nu erau decât intentii gospodãresti în inima
oamenilor acestor meleaguri, zbãtându-se
pentru taina încoltirii.
Trupurile blocurilor sunt acoperite cu zale
de mozaic irizat, fiecare clãdire având
propria sa individualitate cromaticã. Unul
este albastru închis, unul mov, unul
portocaliu, altul galben, altul roz...
Curcubeu de zidãrile înnobilat cu sclipiri
de smarald proaspãt ale frunzelor de tei si
de plop. Acoperisuri discrete, ruginii ca
toamna, sau crestete dezgolite în sãrutul
apusului. La picioarele lor agonizeazã un
pârâias, a cãrui viatã vremelnicã depinde de
capriciile ploii. Valea nu este decât un
sãntulet ceva mai rãsãrit acum, dar ce
prapastie plinã de balauri stia sa fie ea pe
vremuri! Câte aventuri nu a iscat în sangele
si imaginatia vlãstarelor de voievod
înmugurind la marginea Câmpiei Selimbãrului
si câte spaime devoratoare a încoltit în
inimile mamelor, mereu nelinistite de
fantomele sterse ale pericolului ascuns!
Privirea copilului de altadatã este atrasa
ca de-o vrajã cãtre mozaicurile de roz
pierdut ale unuia dintre „castele“ si
zâmbeste unei amintiri timide cu parfum de
cozonac cald. Se întoarce acasa, undeva, sub
aripa norilor, la un etaj patru al visului
celor zece ani petrecuti aici, sub râsul
sprintar al stelelor care au vãzut în aceste
locuri, printre clipe rãtãcite, si sânge, si
iubire.
Pasii copilului, cand s-au decis a fi pasi,
strãbãteau strada Rahovei spre soseaua
principalã si rãtãceau încet si nesigur pe
lângã zidul scolii de ofiteri - unde jurau
cã o sa ajungã sã batã cândva cadenta
militarã - catre centrul orasului toropit de
calmul ardelenesc. Peste numai câteva bãtãi
de inimã, învãtau cum sã alerge împleticit
cãtre adãpostul de luminã al bratelor unei
mame îmbujorate, tocmai iesitã de la ore, ca
o scolãritã proaspãtã si visãtoare, dar acum
aflatã de cealaltã parte a catedrei. Purtat
usor, pe zborul bratelor ei, copilul râdea
în soare.
Pe lângã magazinul Dumbrava (Mihut, ne
întoarcem aici, la jucãrii, mai târziu, nu
mai plânge!!), apoi pe lângã teatru, cãtre
pãrculetul din fata hotelului Bulevard (apus
de mult într-o înclestare de beton), zborul
era o vrajã stiutã doar de zâmbetul larg al
mamei.
"Mergem la lei, mãmico?"
"Nu te-ai saturat de ei? am fost si ieri!"
"Haiiiiiii, te roooooog!"
Lacrimi tãcute, cât pumnul si santaj
sentimental dus la extrem, pânã în fata
leilor ce strãjuiau intrarea lateralã a
Împaratului Romanilor. Cãlare pe lei,
copilul nu mai era copil, ci erou de
legendã, iar mama - o domnitã palidã si
brunã, salvatã din ghearele zmeului, râzând
cu inima dezgolitã spre dimineata din
chiotul fericit al eroului ei.
Si apoi... porumbeii din piatã! Porumbeii cu
aripi de somn înstelat si inimioare de
ploaie de varã, mângâind obrazul brãzdat de
timp si de ape al lui Lazãr si jucându-se de-
a v-ati ascunselea cu palmele copiilor,
însetate de viatã si mângâiere...
O arcadã imensã cãtre Podul Minciunilor, cu
rezonantã vanilatã de gogosi prãjite
duminicã dimineatã pe foc iute ca un gând
poznas.
Si comorile olarilor, desfãsurate în evantai
multicolor pe strada medievalã de sub pod:
fluiere cu apã, ocarine cu gust dulce-
acrisor de smalt armonic, ulcele purtând
promisiunea laptelui învolburat în fildes
lichid, cu smântanã groasã de un deget, ca
în raiul stânelor. Ulcioare pe care coboarã
curcubeiele în joaca unui copil mare, cu
suflet de zori... Si ochi avizi si palme
minuscule cersind cãldura lutului neted. Iar
mama dând si ultimul ban pe un blidut pictat
cu cocosi albastri, stiind cã mâine va
trebui sa se împrumute pentru pâine si
lapte, mai putin valoroase acum decât râsul
eroului ei.
Zidul cetãtii cu pãrculetul lui erau
coborâte dintr-un basm medieval cu castele
si codri negri strãbãtuti de dragoni. Numai
cioburile de cer albastru imaculat se jucau
printre ramurile copacilor seculari, pe
obrazul copilului cu ochii afundati adânc în
înãltimi. În inima lui stãruia parfumul
dulce al unui glas picurat din clepsidre de
dor... un vers nesfârsit...
(La circ, în Târgul Mosilor, pe gheata unui
rãcitor, traia voios si zâmbitor un pinguin
din labrador. Cum se numea? Apolodor. Si ce
fãcea? Cânta în cor...)
Un somn de o clipã si pãrerea unor degete
calde învaluind, sferã de iubire si
tandrete, un ghemulet de carne si de vise,
tremurãtor. Rescriind tainic momentul când
viata înflorea viatã în adâncurile sale.
Lacrima luminii se filtra usor printre
secole, desenând pe aerul cald contururi
care nu aveau sã se steargã niciodatã.
La marginea unui suflet cu fereastra
deschisã, amintirea înfloreste albastru,
retrãgându-se în tine.
