Mâna ce-ţi mângâie pãrul… o soaptã dulce, plãcutã sufletului apãsat … în vatrã, jucãuse, îmi cântã, calde limbi de foc… cad ca o frunzã pe canapea, prins în hora viselor… pe geam s-au prins fulgi de ghiatã cristalinã, mã întorc melancolic la amintiri cu flori de varã, iar tu dormi... copil nepãsãtor…
Deschid o carte fãrã titlu... când mã simt inutil şi ignorat de visul unui autor anonim, o frazã de decor... nu-mi cere sã renunţ... nu-mi cere... când mã simt nevinovat renunţ sã mai lupt... nu pot fi erou... sunt ecou... copil nepãsãtor...
Îmi pare cã ieri stiam cei fericirea... trãgând prin praf jucãriile inocenţei... te asteptam sã vi... pe altarul tãu mi-am sacrificat rând pe rând vise, speranţe, nãzuinţe... în zadar blestem efemerul... cãlit de realitatea vieţi, le rabd ca un copil... copil nepãsãtor...
Îndraznesc, privirea sã o înalţ iar noaptea-i seninã... descânt în stele, urzite sorţi... blestemate ursitoare, mi-au împãrţit doar neputinţe... când vouã v-a dat... v-a dat puterea... iar eu nu mai sunt copil... copil nepãsãtor...
8decembrie2011
Dacã gândul nu-mi dã pace, îl ascult absent, iluzia lui copilãreascã refuzã egoizmul, mai sperã... întinde o mânã pentru o prietenie logicã fireascã ... naivã. Un zâmbet de Giocondã îl primeşte ospitalier ... dar vizita e scurtã şi va fi uitat, ignorat.
Dacã ar împãrţi el fericirea, sã fiu fericit ... poate cã aş rãbda mai uşor ura şi dujmãnia ta ... acum nu o înţeleg, e nefireascã. Când acelaşi bici ne mângâie prinşi în jugul vieţi ... poate speram ... cel puţin eu sper la acel miraj într-un deşert uman ... mai sper ca într-o zi vei ridica ochii sã vezi de unde cad frimiturile cu care te hrãneşti ... sã vezi masa îmbelşugatã şi scaunul gol... iar pe mine, copil nepãsãtor, sã mã ierţi!...