Cu un râs neîmblânzit,
dupã colţ
m-aştepta singurãtatea
pozând
între victima publicã a nopţii
şi stãpâna umbrelor
dintre noi şi cer.
Privindu-mi atent ochii
întinzându-se la picioarele mele,
îmi şoptea cu ecouri lungi
de catedralã pãrãsitã.
Sub invazia singurãtãţii,
mã vedeam stând cu o tâmplã
pe genunchii tãi.
Eu mã ştiu sub diverse nume,
obişnuind sã le schimb periodic...
fizic ori mental eram tot eu:
un lunatic şi jumãtate.
Un timp insuficient
întârzia cumva asimilarea iertãrii,
simulând o gripã majorã de minciuni
cu alterarea stãrii de seriozitate,
minţi nepricepute, suflete şovãitoare,
braţe închise şi inimi neîncãpãtoare.
Pentru cã nu s-a înscris nici un voluntar
am amânat sã salvãm lumea.
În intestine, îmi levita cafeaua.
Moartea şi viaţa nu sunt chiar opuse
dimpotrivã sunt bune vecine,
sorbindu-şi împreunã cafeaua
stând în lotus
şi cu înghiţituri chinezeşti.
Multe spuse în acest poem. Poate chiar mai multe decât trebuia. Vorbeşti în acelaşi poem laolaltã despre libertate, moarte, viaţã, iertare, adevãr, minciunã ş.a., ba chiar la unele le dai... definiţii. O ideaticã bogatã, mult prea bogatã, dar mai trebuie un pic servitã şi de cuvinte potrivite. Atenţie, nu e indicat sã preiei în titlu insemne care în vers îşi au rostul lor...