toamna asta face atâta risipã de frumuseţe –
mãnastirea Plumbuita desenându-şi conturul în ceaţã
lişitele dimineaţa pe lac
vãlul de brumã argintie
peste toatã fãptura
toate potecile mi-au fost scrise
încã de la început, în palmã
aşa încât mersul prin lume
mi-a devenit ca o mângâiere
în toamna asta
am risipit şi eu câte o frânturã de suflet
în hora de frunze stârnitã de vânt,
în murmurul pãmântului negru
în oamenii necunoscuţi, întâlniţi în cale
m-am pierdut frumos şi iremediabil
pe potecile pe care mi le-ai scris Tu, Doamne
astfel încât nu-mi mai rãmâne decât
sã îmbrãţişez cu inima
toatã aceastã lume vãzutã
