Sub un copac, pe - o iarbã deasã,
Cu ochii – n lacrimi nu mã lasã.
Privirea lor mã ocoleşte
Şi ramu în pom mã dojeneşte.
M-apropii încet, de ea dar cu sfialã,
C-o vorbã încet dar şi sentimentalã.
O întreb, doar dã din umeri, nu vorbeşte,
Numai suspinã încet şi nu clinteşte.
Acum m-aşez eu lîngã ea pe iarba cea pufoasã,
Ea capul ei pe umãr mi-l aşeazã.
Ridicã încet blajin privirea înspre mine,
Dar nu se poate opri din suspine.
Eu scot acum din buzunar batista,
Sã-i şterg o lacrimã, şi-i sãrut guriţa.
Lacrimi fierbinţi coboarã acum la vale,
Şi transformîndu-se în boabe de cristale.
Deodatã brusc i-mi cere mîna, se ridicã,
Spunînd în şoaptã n-am nimica.
Şi începu acum sã plîngã cerul,
Cã-n suflet ea pãstra misterul.
Copacul aplecandu – se spre iarba deasã,
Cu ramur , frunze verzi ca de mãtasã.
Îi mîngîie şi fruntea cu cristale,
Dezvãluind secretul ce o doare.
