Cineva comparase poezia inimii cu o femeie graţioasã
era de fapt o forţare a metaforei
prin sobrietatea solemnã şi persusivã a cuvântului
pentru cã nicio poezie nu porneşte din inimã
şi nu se aseamãnã cu nimic cunoscut
o tornadã nu se formeazã niciodatã într-un pahar cu apã
şi nu are grad de comparaţie
nu
poezia, la fel, ţâşneşte din adâncurile misterioase ale minţii
ca un vârtej de simţire pe o axã verticalã a gândului
sau ca o ciocnire între fisurile continentale ale acestuia
cu degajare de fãcãri
lãsând în urmã toate cadavrele sfârtecate ale alter-ego-ului
undeva, printre norii întunecaţi ai inconştientului, strãlucesc ochii de cristal ai femeii
care dau frâu liber metaforei:
o floare în pãr, douã picãturi de rouã în urechi
atât de râvnitul Triunghi de Aur al Bermudelor de pe ţãrmurile Atlantidei
( identic cu numele unei femei!)
unde dispar cele mai frumoase vise ale nopţii
.
şi aşa, din cenuşa lor, renaşte mereu ... poezia.