Ne-am strecurat timid, ca dintr-o purã întâmplare
Pe-o stradã cu miros de soare,
Pe care norii albi pluteau în zare,
Într-un bizar joc de cluoare,
Plimbandu-se agale
În visare.
Mergeam încet, nedezlipiţi din calda-mbrãţişare,
Ne mângâiau suav mici frunze lucitoare,
Dansând iubirea, aripi blânde cãlãtoare,
În cea mai dulce aromã înãlţãtoare,
Visând la boarea
Îmbietoare.
Din pura şi dumnezeiasca-mbrãţişare,
Ne-am risipit în marea
Ce ne-aştepta cu braţele deschise renunţarea,
Sã plimbe în adâncuri, seninã, albãstreaua...
Simbolul fericirii ce naşte întrebarea:
Iubirea când dispare, îşi ia cu ea culoarea?
