Albastrul cerului m-a inundat,
Într-o frumoasã poezie
În care amândoi ne-am afundat,
Cuprinşi de-o dulce, purã amnezie.
Uitãm de noi şi ne lãsãm purtaţi
Pe-o stea strãlucitoare, vie,
Sperând sã vinã ceasu-n care-om fi iertaţi
C-am lãsat dragostea sã reînvie.
Şi-apoi, cuprinşi de abur şi de vis
Sã reintrãm în roluri surde şi abrupte,
Plutind cãtre un dur şi crud abis,
Visând pe trepte-n noapte, şoapte surde.
