Dureri canceroase s-au coagulat în suflet,
Dupã ce zborul sentimentelor s-a frânt prematur,
Când argintul inocenţei învãluia sângele timpului,
În secrete protejate de spinii nepãsãrii.
Şi acum, dupã ce destinul mi-a uscat ultima floare de lotus,
Mã tai în cioburile ascuţite din oglinda spartã a trecutului,
Apoi îmi pansez rãnile cu lacrimi de cernealã,
Dar cuţitele suferinţei strãbat bandajul negru.
Am crezut cã valurile sãlbatice se vor pierde prin labirint,
Dacã îmi cioplesc rocile ochilor cu dalta negãrii
Şi cã amintirile pot fi mãturate spre prãpastia uitãrii,
Dacã încerc sã şterg nuanţele vii ale emoţiilor,
Însã nu m-am gândit cã ţurţurii cãldurii sparg gheaţa de foc.
E uşor sã ascunzi în spatele unei priviri seci
Un uragan de trãiri misterioase,
Dar e prea greu sã nu devii propria victimã
Şi sã împiedici furtuna sã-ţi devoreze fãrâma de viaţã,
Pe care o pãstrezi ca pe o sfântã comoarã,
Dincolo de a ta carcasã goalã.
Cum sã nu laşi gustul amãrãciunii sã te sãrute,
Dacã stropii de nectar ai inimii ţi-au fost furaţi?
Cum sã lupţi cu stafiile propriilor gânduri,
Când chiar tu eşti o umbrã cu iz fantomatic?
Armura de rãzboi a fost lustruitã prea târziu,
Bãtãlia începuse încã de timpuriu...
Sabia nevinovãţiei a lovit clopoţelul pur
Şi l-a îmbrãcat în mantia regretului sur.
Prea dificil este sã te întorci pe cãrarea seninului,
Deja înoţi în marea de smoalã a remuşcãrilor
Şi te topeşti pe rugul dorinţelor netrãite,
Ştiind cã niciodatã nu vei zãri rãsãritul.
Suflet din pigmenţi tenebroşi, ce mai vrei? Încã mai speri?
Trage iar draperiile invizibile ale depãrtãrii,
Cumpãrã-ţi o altã pelerinã a singurãtãţii!
Te va proteja de flacãra visului îngheţat.
Întoarce-te în cripta-ţi decoratã cu raze nocturne
Şi nu mai privi mereu în spate,
Înţelege cã rãnile nu pot fi vindecate,
Nu mai aşterne pe ele praf de moarte!
Nici mãcar îngerul negurii nu-ţi va oferi salvarea,
Evadarea nu ţi-o va oferi închisoarea pãmântului!
Doar tu îţi poţi coase aripile tãiate
Cu sârma încrederii necâştigate,
Dar ai nevoie de multe pagini albe,
Din cartea tragicã a vieţii.
Te vei ghida spre scânteia împãcãrii cu tine,
Ori te vei îneca în întunericul slãvit?
Ascultã! Crivãţul îţi stinge lumânarea existenţei
Cu suflarea amorţitã a otrãvii blânde!
Mori, suflet blestemat şi iartã-te! Tot vei simţi frigul,
Însã nu te va mai durea sã dormi gol în nea.
