Iatã-mã! Încã o datã-s prinsã în mrejele unui adevãr gri,
Aterizând urgent în plasa argintie cunoscutã deja.
Uite-mã iar, cum cad în prãpastia sufletului alterat,
Dupã ce şi sfârşitul normal l-am abandonat,
Sperând la un alt fel de final!
Clipele murdãrite de cãtre mucegaiul tristeţii
Mi-au infectat ultimele flori uscate ale raţiunii
Cu parfumul dulce al întunericului suprem.
În spatele cortinei decorate cu zâmbete de cristal spart,
Râde epilogul tragic, format demult, de timpuriu,
De când fluturii nopţii erau moliile luminii,
Iar porumbeii nu se transformaserã în corbi.
Ritmuri funebre se pierd în cuvinte seci,
Sentimentele nu se mai ascund în versuri reci!
Iatã-mã, cum mã arunc în abisul stihurilor
Şi-mi scrijelesc suferinţele pe-un vechi papirus!
Uite-mã, cum mor în torturile blestemului magic,
Cum chinurile scrierii îmi devin sinucidere!
Învaţã sã mã citeşti dincolo de coperta neagrã a chipului angelic!
Învaţã sã nu mai judeci dansul demonilor de pe filele pãtate cu stropii negurii!
Priveşte-mã în spatele mãştii de lut!
Uitã-te bine, cititorule, nu mã înţelege greşit!
Nu sunt ce par a fi, sunt doar un zâmbet ruginit,
Ataşat forţat pe un trup ofilit!
Dar opreşte-te aici! Sã nu înaintezi pe tãrâmurile tenebrelor!
Te va otrãvi esenţa rãului ce zace în mine.
Sã nu treci de limita cunoaşterii necunoscutului,
Fiindcã porţile nu se vor mai deschide niciodatã
Şi vei rãmâne captiv în lumea mea,
Care nu-i aşa cum ţi-ai imagina!
Sã ştii, strãinule, cã aparenţele sunt înşelãtoare
Şi cã umbrele monştrilor se deghizeazã în îngeraşi,
Ce-mi bântuie nimicul pe care-l mai am...
Sã ştii cã nu trebuie sã explorezi prea mult plaiurile lumii,
Un deceniu şi jumãtate de rãtãciri îţi este de ajuns,
Ca sã realizezi cã pãmântul e pustiu.
Atunci, trupul îţi devine sicriu
Şi te refugiezi într-un coşciug,
Pe care-l zgârii cu dureri latente,
Apoi îţi dai seama cã nu mai respiri,
Deoarece ai refuzat oxigenul cel toxic!
Nu mã privi, cititorule, ca pe o fantomã!
Încã sunt om, încã trãiesc, nu te speria
De agonia pe care o cuibãresc în mine!
Însã nu îndrãzni sã îmi arãţi milã,
Nu cerşesc compasiunea nimãnui!
Mã am pe mine şi mi-e suficient!
Nu vreau nici înţelegerea ta, nici mãcar
Un gram din renumita iubire pe care o detest,
Nu-mi doresc!
Vreau doar sã te îndepãrtezi
De lumina întunecatã a cuvintelor mele!
Eu am sechestrat în rânduri macabre,
Grãdina pierdutã a Edenului,
Uitând cã valsam cu flãcãrile iadului!
În urma mea, nu vor rãmâne versuri eterne,
Ci pene cãzute, cu aromã de cenuşã...
Acum spune-mi, strãinule, ce vezi?
Mai zãreşti aceeaşi eu de ieri,
Mai priveşti acelaşi suflet
Împachetat într-un camuflaj de veselie?
Nu, cititorule... Asta sunt eu, adevãrata eu!
