A mai trecut un an de clipe înecate în amar...
S-au descompus cadavrele ce-mi menţineau piedestalul sufletului,
Parfumul morţii rãsunã în pustietatea interiorului gri,
Mi-e sete de licoarea otrãvitã a pãmântului!
Cât de trist, chiar şi pentru mine, sluga melancoliei!
Sã zac în fiecare moment veştejit,
Prin pierderile ce-mi compus esenţa dureroasã...
De ce nu am intrat în cercul beznei,
Când regina negurii m-a invitat în dansul uitãrii?
Pentru cã mã îndrãgostisem de întunericul nopţii ce eram
Şi credeam cã luna îmi va vindeca rãnile deschise,
Cu farmecul sãu nocturn,
Dar luna nu s-a mai ivit,
Iar eu m-am ofilit,
Aşteptând... nimicul...
Nu credeam cã sfârşitul mi-l va oferi un simplu vers,
Pe care-l scriu murind
Şi-l citesc renãscând,
Din pulbere şi scrum...
Însã de câte ori mã va mai lumina scrisul,
Dacã felinarul inimii mele s-a stins demult,
Când nu învãţasem sã citesc
Semnele invizibile ale destinului cenuşiu?
Cum aş putea eu sã zãresc un rãsãrit,
Dacã scânteia privirii mele a apus,
Iar negrul mi s-a declarat gardian?
Cum sã mã întorc de pe drumul greşit,
De pe calea pietruitã cu spinii lacrimilor de foc,
Dacã lanţurile ruginite ale vieţii mã ţin captivã,
În ţãrâna orizontului neexplorat?
Cum aş putea eu sã privesc un alt soare,
Când sunt orbitã de strãlucire
Şi refuz sã cred în iubire?
Şi dacã întrebãrile nu au rãspuns,
Atunci de ce aş încerca
Sã descifrez misterul ce-mi macinã existenţa?
Sunt alergicã la salvare
Din a mea mare
De înţelesuri scufundate
În melodii necântate.
Un ultim vis mai am, un vis de final...
Poate cã-i mai degrabã un coşmar,
Pe care vreau sã-l primesc în dar!
Visul de a cunoaşte adâncurile nãmoloase,
De a mã hrãni cu praful propriului sicriu,
Visul de moarte... îmi este viaţã!
