Am zugrãvit râuri roşii pe marmurã arãmie,
Cu bagheta mea de iluzii nãruite în negura vremii,
Le-am întãrit cu praf din otrava sângelui meu
Şi am cusut valuri ruginii cu aţã de fier încãlzit
La temperatura gheţii din cuptorul defect.
În aşteptarea ultimului ticãit, aştern venin
Prin şanţurile negre ce-mi brãzdeazã rãmãşiţele alterate.
Încerc sã sap o gaurã în suflet, cu mâinile-mi crãpate
De ghearele friguroase ale destinului gri,
Dar gaura nu mã înghite în mine, iar eu obosesc încercând...
Am pãtruns într-un vals periculos cu nemilosul destin,
Când nu învãţasem dansul vieţii albe, era încã timpuriu.
M-am aventurat devreme în hora morţii,
Pentru a scãpa de paşii ce-mi urmãreau întoarcerea.
Acum, viaţa surã îşi cere rãsplata
Pentru anii în care mi-a oferit libertatea
De a zbura în cerc invers spre mâine.
Vrea sã mã scufunde prin mlaştinile unui ieri
Înecat în nisipurile reci ale inimii de foc.
Momentele întunecate mi-au degradat scutul de lut,
Iar şiragul de minciuni s-a destrãmat,
În nunaţele obscure ale timpului amar.
Reflexia blestematã ascunde adevãruri risipite
Prin cioburi şi ţãrânã, împletite în mãşti vesele.
Firele aurii ale camuflajului se rup
Şi golul existenţei rãsunã în pustiu.
Cine-am fost şi ce am devenit?
Nimic, nici mãcar nu ştiu esenţa efemeritãţii mele...
Ecoul şoaptelor închegate cu urletele fãrã glas
Bântuie fantomele de cristal spart.
Pânã şi stafiile se tem de mantia-mi cenuşie,
Devenind oglinda unui chip ofilit
De semilunile ce-au tãiat inima.
Monştrii adâncurilor se înfioarã de privirea-mi goalã,
Iar demonii nopţii se închinã în faţa uitãrii eterne.
Inscripţiile de pe pereţii sicriului cu nume de trup
Pãstreazã amprenta durerilor trecute din viitorul neprezent
Şi filele jurnalului mistuit de flãcãrile sufletului
Zboarã prin furtuna de regrete,
Se-ntorc, cãzând, în vârtejul amintirilor.
Am pictat sentimente sângerânde, îngropate în mãri limpezi,
Am desenat strigãte ascuţite, fardate cu lacrimi de bucurie,
Am cântat suferinţele de-odinioarã, parfumate cu zâmbete,
Pe zidurile închisorii cadavrului ce sunt,
Prin crãpãturile coşciugului omului ce-am fost...
Mã prãbuşesc în lacul din pulberea oaselor zdrobite,
Azi, când apune scânteia de luminã îngrãditã
De cãtre bezna ce colindã prin mine.
Am imprimat ultimii stropi de viaţã pe portative înfrigurate.
Acum, ploaia pãmântului vopseşte gustul pieirii
Prin deformãrile minţii spânzurate în gânduri de adio.
