Am vãzut, cu ochii închişi de pietrele ce-mi atârnau pe pleoape,
Lumina lacrimilor vãrsate de cãtre dulcea noapte întunecatã;
Am auzit, cu urechile înfundate de nãmolurile existenţiale,
Şoapte tainice ascunse în diamante crãpate de rememorare.
Am vrut sã construiesc poduri de visuri parfumate cu speranţã,
Dar am sfârşit închisã în coşmarul dintre zidurile deznãdejdei
Şi am devenit victima cavernelor negre ale sufletului alb,
Care se hrãneau cu roua dimineţilor de iarnã secetoasã.
Am învãţat sã privesc prin beznã, cu felinarul aştrilor cãzuţi,
Însã magma rece mi-a inundat privirea topitã de gheaţa aridã,
Iar urletele viorii fãrã coarde mi-au invadat auzul zbuciumat,
Iar balanţa dintre mine şi eu s-a echilibrat, în sfârşit.
