Sub clar de lunã pribegitã, în veşnicia nopţii chinuitoare,
Ascult cum îmi cântã sufletul melodia de adio,
Cu vocea furatã a crivãţului topit.
Bãtãile cuvintelor reci mã izbesc cu amãrãciune,
Dar azi nu mai doare nimic...
Ascunzãtorile scobite în universul alb şi neînsemnat
Sunt eliberate de paşii grei ce-mi urmãresc plecarea.
Odatã, doar aşteptam ritmul care sã mã trezeascã
Din monotonia adormitã blând în mine.
Acum, nu mai aştept decât o mânã din pulbere neagrã,
Care sã mã conducã pe legãnarea valsului nedansat.
În castelul meu de ţãrânã, îmi duc ultima cãdere,
Pe care am înghesuit-o în valiza de pierderi ale sinelui,
Regãsitã prin râul de lavã neagrã.
Mãştile cãldurii au crãpat puful nocturn,
Împrãştiat pe naftalina unui ieri rãtãcit prin mâine.
Cadenţa diamantelor albe de viaţã capãtã
Conturul unui cãrbune, cu miros de beznã,
Care îmi deseneazã umbre pustii de speranţã,
Pe geamul aburit al inimii cristalizate.
Seceta latentã în ţurţurii întunericului
Îmi amorţeşte suflarea oxigenului otrãvit,
Cu sângele negru scos din venele argintii,
Pentru a umple o nouã cãlimarã de iluzii toxice.
S-au deschis ochii cusuţi cu sârmã ruginitã,
Însã mã orbesc zumzetele înmiresmate ale sforilor atârnate
De nimicul de la capãtul nicãieriului.
Şi tot vorbesc, încã şoptesc în grai strãin sufletului,
Dar nici eu nu mã mai aud, sunt departe...
Rãsunã ecoul vorbelor presãrate cu nectar de muşeţel ofilit,
În urma mea...
