Încã mai am şanţuri brãzdate pe piele
Şi gãuri sãpate prin inima-mi crestatã.
Încã aud ţiuitul ultimului tic-tac
Prea sec, prea înlãcrimat...
Deciziile împãienjenite atârnã de firele golului gãunos,
Când amorţeşte tãcerea finalului impas,
Iar zgomotele muţeniei zbiarã a foame de viaţã,
Le e sete de rãcnetele disperãrii.
S-a desfãcut ţesãtura croitã din urmele liniştii,
Dupã ce aţa aurie s-a rupt timpuriu.
Ecoul uraganului dezlãnţuit ucide colbul iluziei
Construite din ceramicã palidã de fericire.
Îmi poleieşte toamna sufletul cu rugina,
Care a început sã îmi roadã corola vineţie;
Mã despleteşte suflarea pustie a vântului
În fãrâme negre de uitare,
Iar moartea îmi toarnã acid în vene
Şi îmi mãturã speranţa cu pene
De corbi alungaţi în infern.
Mã refugiez în ruinele ce mi-au devenit casã,
Departe de cântece sihastre, departe de mine;
Îmi inscripţionez prãbuşirea pe inimã,
Cu tuşul simfoniei de frunze decedate,
Cu lanţuri sfoiegite, în suflet brodate,
Cu umbre dansatoare, prin mine invitate.
Urlã îngheţul pustiului, mi-e frig de cãldura amãgitoare!
Mã învelesc cu plapuma din dantelãrii ucigãtoare,
De fantezii crãpate în pete de cernealã nemuritoare.
Dar recele tot strãbate prin pãtura mea de vise înţepenite,
Intrã în rãmãşiţele osoase, cu sânge amar înmãrmurite,
Îmi rupe tendoanele înlemnite, le frânge în fibre mucegãite.
Parfumul descompunerii îmi atacã simţurile degradate,
Aroma morţii îmi invadeazã dãrâmãturile întunecate
Şi devin un cadavru cu gânduri alterate. Sunt om?
