Spuneai cã vrei sã-mi culegi rãmãşiţele obscure,
Ca sã le mãturi spre cãrarea invizibilã din ocean.
Spuneai cã vei agãţa mãrgelele de porţelan crãpat ale visului
Pe un colier creat din lumina rãsãritului învãluit în ceaţã.
Doar spuneai...
Mi-ai auzit strigãtele de ajutor când am asfinţit,
Prea târziu... Oricum eu nu puteam fi salvatã.
Mi-ai înşirat durerile pe un portativ de amintiri sumbre,
Ca sã înveţi sã cânţi la vioara sufletului meu.
Nu ţi-am zis cã nu poţi despleti un coşmar de-o viaţã
În fire magice de aţã, pe care sã danseze zânele?
Nu te-am avertizat cã nu mã poţi hrãni cu fãrâme de speranţã,
Pentru cã neîncrederea s-a declarat regina fiinţei mele?
Eu mi-am croşetat un veşmânt din ţurţuri seculari de rubin,
Care sã mã fereascã de strãini cunoscuţi ca tine
Şi înaintam pe pietre cioplite de dalta bolii interioare,
Sprijinindu-mã într-un baston din lemn de brad.
Mi s-a strivit toiagul, mi-au clãnţãnit crengile uscate ale trupului secetos,
Când am înaintat spre meleagurile tale din funingine,
Admirând cu ochi din rocã spartã imaginea pustietãţii tenebroase.
Nici nu am observat cum mi-ai tocit armura stâncoasã,
Cum mi-ai mascat existenţa cu negrul macabru...
Nu am realizat cât de aproape ai fost, strãine, prea aproape!
Poate cã eu eram departe de adevãr şi refuzam sã te cunosc,
Ştiind cã dacã voi dansa cu tine prin mine,
Voi absorbi pentru totdeauna savoarea negurii.
Spune-mi acum, strãin cu faţa din stropi de întuneric
Şi glas melodios din urletele pe care mi le-ai furat,
Eşti fericit sã-mi vezi sentimentele mistuindu-se
În infernul minţii mele, în paradisul unde te adãposteşti?
