Am ascultat cântecul de leagãn al durerii,
Iar umbra-mi a bãut din apa râului Lethe,
Care a secat când clopotul de la miezul nopţii
A bãtut pentru ultima datã,
Rãspândind petale uscate de viaţã...
Am stat lângã fereastra visãrii albastre
Şi am aşteptat ultimul zbucium al vântului,
Însã m-a vizitat frânghia argintie a lunii,
Ce mi-a legat aripile cu praful blestemului,
Apoi mi-a construit o scarã din cenuşã
Cãtre cerul din adâncurile mlaştinei cimitirului.
Corbii au evadat din pustiul inimii mele,
Mi-au împietrit suflarea cu ţipetele lor,
Mi-au rãcit sângele, transformându-l în nisip friguros,
Mi-au îngheţat pielea arsã de dogoarea zilei negre...
Fluturii speranţei s-au scufundat în lacul de foc,
Iar viaţa a devenit catalizatorul morţii.
Se rupe firul existenţei, înnodat cu melancolie,
Lacãtele închise şi-au pierdut cheile în fântâna deşertului,
Iar rândurile mele s-au rãtãcit în castelul dãrâmat al sufletului.
Se aude ecoul spiritului din alte vremuri,
Liniştea ascultã urletele tãcerii înfricoşãtoare.
Am devenit prizoniera scrisului,
Pe care l-am înecat în uitare, dar a supravieţuit,
Iar acum mã bântuie, tranformându-mã
În sclava versurilor ruginite...
